Troparul Sfântului Mucenic Longhin Sutaşul, glasul al 4-lea:
Mucenicul Tău, Doamne, Longhin, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Apărătoare Doamnă, mulţumiri pentru biruinţă, izbăvindu-ne din nevoi aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi. Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne pe noi dintru toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te Mireasă, purururea Fecioară!
Vezi un om care a fost judecat și osândit la moarte ori un bolnav ce zace pe patul morții. Cugetă și cercetează: ce face el atunci? Nu are grija bogăției, a cinstei, a slavei; nu caută să judece pe nimeni, tuturor iertându-le orice i-ar fi greșit; nu se gândește la îndestulare și la nimic din cele ce sunt ale acestei lumi.
Să te rogi și, atunci când trebuie, să le vorbești copiilor cu iubire. Mai mult să te rogi, și mai puține cuvinte să le spui celorlalți. Să nu devenim stânjenitori, ci să ne rugăm tainic și apoi să vorbim, iar Dumnezeu ne va încredința lăuntric dacă este primit de ceilalți cuvântul nostru. Dacă nu-i primit, nu mai vorbim. Ne vom ruga, numai, în taină. Căci și prin a vorbi devenim stânjenitori și-i facem pe ceilalți să se împotrivească, și câteodată să se răzvrătească. De aceea este mai bine să spună cineva în chip tainic, în inima celorlalți, prin rugăciunea tainică, decât în urechile lor.
Hristos nu se arată idealist în grăirile sale. Lucrurilor le spune pe nume: curvă, curvie…
Niciodată nu edulcorează, nu îndulcește și nu recurge la perifraze, la eufemisme. Adevărul în toată asprimea și virulența lui. Ca pe masa de operație, ca la picioarele eșafodului. Nici un văl, nici o iluzie, nici o cocoloșire. Pentru că numai având realitatea crudă în față ne putem cutremura și o putem părăsi, transfigurând-o.
Troparul Sfântului Mucenic Luchian, preotul, glasul al 4-lea:
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinte Mucenice Luchian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Ce frumoase şi binefăcătoare sunt râurile care străbat văile noastre!… Pretutindeni în jurul lor ele înviorează, răcoresc şi fertilizează ţinuturile. Iar râurile îşi au izvoarele în munţii pietroşi şi înalţi, de unde coboară, dând pământului viaţă şi fecunditate. Ceva asemănător este religia. Ea este o culme sfântă de la care coboară râuri de viaţă şi de binefaceri. Până acum am privit religia în raport cu viaţa individuală. Am arătat că ea este indispensabilă şi de mare preţ, fiindcă numai dânsa oferă omului lumină în faţa enigmelor vieţii, mângâiere în suferinţă şi seninătate în faţa morţii.
Ispitele semănate de draci îndeamnă la păcate care la început par dulci, dar pe urmă lasă o amărăciune care devine de nesuportat prin dezvoltarea lor în patimi. Omul are o dulceaţă în sine şi o răspândeşte în afară. Dimpotrivă, în omul pătimaş se aşează o drojdie de amărăciune, care, prin faţa lui întunecată, se răspândeşte şi în afară. Omul bun îi îndulceşte pe toţi pe măsura bunătăţii lui.
Gândiţi-vă cât de cumplit este lucrul acesta, ce răspundere grea purtaţi înaintea lui Dumnezeu dacă nu vă educaţi copiii în obiceiurile creştineşti.
„Dar cum trebuie să-i creştem?”, veţi întreba.
Aşa cum îşi creşteau copiii vechii creştini, creştinii din primele veacuri. Aceştia îi învăţau din cea mai fragedă copilărie cu rugăciunea, cu biserica, cu posturile, cu Tainele bisericeşti, îi învăţau să citească după cărţile Sfintei Scripturi, niciodată nu-şi lăsau copilul să se aşeze la masă fără să se roage.
Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că luând Crucea, ai urmat lui Hristos și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Parascheva, duhul tău.
Grupul Stavropoleos – Sfinte Dumnezeule aghioritic, glas I
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi !
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi !
I. Evlavios lucru și fără de sațiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu să-și aducă aminte necontenit de Dumnezeu; dar îndrăzneț lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate urca pînă la măsura vredniciei Lui, iar cuvântul, la rândul său, exprimă slab cele pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră este mai prejos de înțelegerea măreției lui Dumnezeu, iar cuvântul este mai prejos decât mintea, nu este, oare, neapărată trebuință de tăcere, ca nu cumva prin slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu?
Viaţa monahului este lăuntrică, duhovnicească, pe când viaţa în lume e în afară. Una cu alta nu seamănă.
Mirenii mai vin la mănăstire pentru rugăciune, călugării nu se mai duc în lume să se odihnească. Toate profesiunile au vacanţă sau concediu, numai călugăria nu. Aşa ceva ar însemna încetarea călugăriei.
Dumnezeu primește pe om la pocăință pînă la ultima lui suflare, dacă se întoarce din toată inima și cinstește pe Maica Domnului. Să aveți mare evlavie către ea, că fericită este casa și familia care are în casă icoana Maicii Domnului. În fiecare zi să citiți acatistul și paralicul ei. Dacă nu ar fi Maica Domnului în ceruri, lumea asta s-ar fi pierdut de două mii de ani. Ea pururea stă în genunchi și se roagă Prea Sfintei Treimi. Ea este a patra față duhovnicească în ceruri.
În vremea aceea, Iisus „S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat cel mort şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”.
Încă de mici părinții ne învață să iertăm pe cei care ne greșesc. Chiar și conștiința ne zice că nu trebuie să ne culcăm până nu ne rezolvăm disputele de peste zi, și cum spune și vorba bătrânească, să nu apună soarele peste supărarea voastră. Atunci când trăim în familie, și ne împărțim bunurile pe care le folosim zilnic, vor apărea inevitabil și conflicte. Însă dacă ne vom angaja să rezolvăm aceste conflicte înainte de a merge la somn, chiar dacă asta implică faptul că ne vom culca mai tărziu decât de obicei, vom observa că a doua zi o vom începe mai bucuroși și împăcați cu noi înșine, iar tensiunile și frustrările dintre noi vor fi eliminate.
– Părinte, atunci când aprindem o lumânare, să spunem că o facem în cutare scop?
– O aprinzi. Dar unde o trimiţi? N-o trimiţi undeva? Prin lumânare cerem ceva de la Dumnezeu. Când o aprinzi şi spui: ,,Pentru cei ce suferă trupeşte şi sufleteşte şi pentru cei ce au mai mare nevoi,” în aceştia sunt cuprinşi şi vii şi morţii. Ştiţi câtă odihnă simt cei adormiţi când aprindem o lumânare pentru ei? Astfel dobândeşte cineva comuniune duhovnicească şi cu cei vii şi cu cei adormiţi. Lumânarea, în puţine cuvinte, este o antenă ce ne pune în legătură cu Dumnezeu, cu cei bolnavi, cu cei adormiţi.