Cuviosul Pimen spune că pocăinţa este părăsirea păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur crede şi el că pocăinţa este topirea păcatului. Sfântul Vasile cel Mare spune că se pocăieşte cel care împlineşte cuvântul psalmistului: „Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, iar legea Ta o iubesc”. Iată trei răspunsuri la această întrebare.
O înţeleaptă şi sfântă personalitate a fost arhimandritul Ioil (†1966). Trei ani după adormirea lui, la 19 octombrie 1969 (pomenirea profetului Ioil) la paraclisul “Trei Ierarhi” din Atena, s-a făcut priveghere pentru pomenirea părintelui Ioil. Slujeau arhimandriţii pr. Agatanghel Mihailidis, pr. Epifanie Theodoropulos şi pr. Meletios Calamaros (acum Mitropolit de Nicopole).
Către sfârşitul Sfintei Liturghii, în timpul chinonicului, câţiva credincioşi, fii duhovniceşti ai părintelui Ioil, au avut o vedenie ciudată.
Prin lucrarea Sa mântuitoare, Hristos l-a izbăvit pe om de moarte şi i-a dăruit viaţa veşnică. Căci, spun Părinţii, pentru aceasta S-a şi întrupat. „Cu mult temei ar putea spune cel care cunoaşte mai adânc învăţătura creştină, că nu naşterea (lui Hristos) e pricina morţii Sale, ci că, dimpotrivă, din cauza morţii a primit Dumnezeu să Se nască. Nu de aceea s-a supus naşterii trupeşti Cel veşnic viu, pentru ca ar fi dorit viaţă, ci pentru că voia să ne cheme pe noi iarăşi de la moarte la viaţă.”
Trebuie să înţelegem că nimeni nu ne spune atât adevărul, cât cei care ne osândesc. Domnul Atotştiutorul cunoaşte că, deși toţi oamenii îmi laudă şi îmi fericesc faptele, în realitate sunt vrednice de osândă şi de dispreţ. Dacă-mi spun: „Acest rău l-ai făcut!”, eu voi spune „dar oare n-am făcut nici un bine?”. Pentru că nimeni nu spune minciuni atât de umflate, ca cei care mă laudă şi mă fericesc. Şi nimeni nu grăieşte adevărul, ca cei care mă osândesc şi mă umilesc, aşa cum am spus.
Mai întâi încerc să identific adevărata problemă a celui care vine să ceară ajutorul, și abia apoi mergem mai departe la cele duhovnicești. Mulți dintre cei care au venit aici au renunțat la calmante. A venit o femeie, iar eu i-am spus ceva nebunesc: ,,Ca să te faci bine, trebuie să-ți aranjezi părul”. Ea mi-a spus: ,,Maică, ești nebună?”. În cele din urmă, s-a dovedit că nu fusesem chiar atât de nebună. Într-adevăr, de îndată ce a început să se îngrijească mai mult, ajungând să-și aranjeze și părul, i-a crescut moralul și a renunțat la medicamentele pe care le lua.
Vorbind despre smerenia inimii, este necesar să descriem în ce constă aceasta şi cum se poate dobândi. Sfântul Marcu Ascetul subliniază faptul că „fără zdrobirea inimii e cu neputinţă să ne izbăvim de păcat, iar inima se zdrobeşte prin înfrânarea de la trei lucruri:, de la somn, de la hrană şi de la lenevirea trupească” (Sf. Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte, cap. 210, p. 315). Lenevirea trupească produce iubirea de plăceri, care, la rândul ei, provoacă gânduri rele şi păcătoase:
Te plângi, roaba lui Dumnezeu, de bărbatul tău, te necăjeşti de soarta ta cea amară. Şi cum să nu te necăjeşti, cum să nu te întristezi? Rar e zi de la Dumnezeu în care nenorocitul tău de bărbat să nu fie beat, rar e zi de la Dumnezeu în care să nu auzi de la el ocări, iar câteodată te şi bate… Omul beat parcă e nebun: greu e să-i faci pe plac, caută mereu nod în papură… Şi atunci, cum să nu se necăjească nevasta, cum să nu plângă?
Iubirea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini. Ea se revarsă asupra tuturor fiilor lui Dumnezeu, prieteni şi duşmani. Îmi spunea:
‒ Iubirea noastră pentru prieteni este adesea amestecată cu lucruri străine – interesul, răsplata, slava deşartă, slăbiciunea sentimentală, simpatia pătimaşă ‒, în timp ce iubirea pentru duşmani este curată.
Ca să rămânem ucenicii Mântuitorului, credincioşii Cuvântului Său, ca să cunoaştem adevărul, ca să devenim liberi şi să scăpăm pentru totdeauna din robia păcatului, e neapărată nevoie de conlucrarea noastră. Mântuitorul face apel la libertatea noastră, pe care nu ne-o poate răpi nici o putere din lume şi de care nu se atinge nici Dumnezeu. „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile”.
În clipele critice este nevoie întotdeauna de prezenţă de spirit şi de vitejie. În timpul ocupaţiei germane (în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, italienii au fost aliaţi cu germanii. În Grecia, ocupaţia germană s-a manifestat mult şi prin prezenţa italienilor), italienii luau 5-6 animale, veneau pe ogorul nostru şi le încărcau cu pepeni. Odată le-am spus: „Pepenii aceştia i-am lăsat pentru sămânţă. Pe ceilalţi luaţi-i!”. Italianul ridică biciul şi-mi spune: „Îl vezi?”
După cum puterea potrivnică ne îndeamnă (la săvârşirea faptelor rele), tot aşa şi harul divin (ne îndeamnă la săvârşirea faptelor bune). Dar (nici una dintre cele două puteri) nu ne forţează, ci ne lasă libertatea de discernământ şi de alegere. De aceea, pentru faptele pe care le-a făcut, împins de satan, omul însuşi – iar nu satan – primeşte pedeapsa, ca unul care a săvârşit răul, nu împins cu forţa, ci sfătuit de cugetul său.
Chiar dacă suntem chemaţi la căsătorie, păstrarea unei strânse legături cu monahi vrednici ne aduce un folos nepreţuit. Sfântul Grigorie Teologul descrie legătura ideală dintre monahi şi căsătoriţi: „Însă rămâneţi legaţi unii cu alţii, fie fecioare, fie neveste, şi fiţi una în Domnul şi podoabă unele altora”.
Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală in ziua judecăţii. (Matei 12, 36)
Te plângi, soră, de încercările care te împresoară şi care se iscă, după cum spui tu, din anumite neînţelegeri, din bănuiala şi indiscreţia care apar în conversaţii. Ultima, cred, este efectiv pricina covârşitoare a tuturor ispitelor tale şi izvorul tuturor răutăţilor. Pe tema aceasta, aş vrea să-ţi scriu câteva cuvinte despre paguba pricinuită de bârfă şi de vorbirea fără rost, atât de obişnuită între voi.
Dumnezeu pe toate le-a rânduit cu înţelepciune. Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu un alt fel. Bărbatului i-a dat bărbăţie, pentru ca să se descurce în situaţiile grele şi pentru că femeia să se supună lui. Căci, dacă ar fi dat şi femeii aceeaşi bărbăţie, nu s-ar fi putut menţine familia.
Când eram în Epir, se vorbea despre o femeie cum că era înfricoşătoare. Purta o cămaşă albă până jos şi avea întotdeauna un iatagan cu ea. Tâlharii o luau în tovărăşia lor.
Atât tu, cât şi bătrâna ta mamă sunteţi devotate credinţei ortodoxe. De când aţi început să pliniţi poruncile privitoare la post, la rugăciune, la milostenie şi la împărtăşire, tainele adevărului vi se descoperă tot mai mult.
Într-adevăr, aceasta este calea dreaptă: prin exersare a cunoscutului se ajunge şi la necunoscut. Celui ce face rugăciune tăcută vreme îndelungată, adevărul i se arată. Inima ta, însă, arde de dorinţa să-i îndreptezi şi pe mulţi alţii pe calea adevărului – dar oamenii, cum sunt oamenii: unul are mintea întunecată de minciună, altul are inima împietrită de patimi, încât treaba nu merge lesne.
Un alt motiv, la fel de necesar, care impune rânduiala programului este nestatornicia caracterului omului după căderea lui Adam. Dar şi starea de păcătoşenie, pe care fiecare dintre noi o poartă, toceşte curajul şi hotărârea. De asemenea, şi lipsa de experienţă, neştiinţa, felul necunoscut al războiului nevăzut şi inegalitatea acestei lupte, măresc, cum este şi firesc, descurajarea. Nici un alt factor omenesc nu întăreşte atât de mult reuşita noastră, cum fac hotărârea noastră tare şi stăruitoare şi programul bine rânduit.
În perioada 18-21 iunie 2018, la Academia din Creta, în Kolymbari, a avut loc cel de-al doilea simpozion internațional privind mass-media digitală și pastorația ortodoxă, participând 103 vorbitori din 17 țări.
Printre conferințe, cea a lui Jean-Claude Larchet a atras atenția în mod special, fapt pentru care vă prezentăm și noi, în rândurile de mai jos, traducerea integrală în limba română a acestei conferințe: