Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală in ziua judecăţii. (Matei 12, 36)
Te plângi, soră, de încercările care te împresoară şi care se iscă, după cum spui tu, din anumite neînţelegeri, din bănuiala şi indiscreţia care apar în conversaţii. Ultima, cred, este efectiv pricina covârşitoare a tuturor ispitelor tale şi izvorul tuturor răutăţilor. Pe tema aceasta, aş vrea să-ţi scriu câteva cuvinte despre paguba pricinuită de bârfă şi de vorbirea fără rost, atât de obişnuită între voi. Este un lucru pe care nici chiar tu nu-l bagi de seamă: vorbeşti prea mult fără a cugeta dacă este sau nu de trebuinţă, de folos sau păgubitor, ci doar de dragul de a vorbi ceva. Ca şi cum ţi-ar fi teamă de tăcere, lucru care, de fapt, este întâia datorie a unei maici, condiţia de bază a izbânzii şi a încununării întregii sale vieţi.
Adânc înrădăcinată este în oameni dragostea de vorbe deşarte, goale, de discuţii fără rost; şi a devenit pentru ei cel mai iubit mod de petrecere a timpului. Se pare că nu prea ştim şi nu prea credem că vorba fără rost este un păcat, şi încă un păcat grav, care naşte o mulţime de alte păcate: certuri, conflicte, bârfe, calomnii, osândiri, înjosiri şi alte asemenea. Cu adevărat, feluritele neînţelegeri care umplu viaţa omenească şi răbufnesc afară, toate tulburările liniştii lăuntrice a sufletului au drept izvor aceeaşi vorbire fără rost care se insinuează în toate aspectele vieţii de zi cu zi, ca şi cum ar fi o nevoie şi un bun indispensabil al acesteia. Dacă există vreun păcat ori vreo patimă care ştie cum să îmbrace o formă atrăgătoare, atunci, cu siguranţă, aceasta este vorbirea deşartă.
Ea începe sub motivul conversaţiei, al discutării unor trebuinţe, devenind mai apoi o vorbire fără necesitate, deşartă şi deopotrivă păcătoasă. Boala aceasta, precum o infecţie adâncă, nu cedează uşor tămăduirii. Ea a străpuns toate straturile vieţii sociale şi particulare; are loc între oameni de orice vârstă şi orice gen, de orice funcţie ori clasă socială şi n-a ocolit nici mănăstirile.
Un păstor de suflete cu adâncă înţelepciune, contemporan nouă, scrie, printre altele, următoarele lucruri despre vorbirea deşartă: „Cu câtă nebăgare de seamă, cu câtă neglijenţă ne folosim vorbele, care ar trebui ţinute la mare preţ, ca un mare dar de la Dumnezeu! Dar noi, dimpotrivă, punem mai multă valoare pe orice altceva decât pe cuvântul glăsuit. în ce suntem oare mai nestatornici, decât în vorba rostită? Ce azvârlim ca pe o murdărie în fiecare clipă, mai mult decât cuvântul vorbit? O, creştine! Cântăreşte-ţi vorbele şi fii cu luare-aminte la dânsele!”
Din chiar cuvintele noastre, pe care le folosim atât de negrijuliu, atât de necugetat, ne va fi îndreptarea ori osânda, după cum însuşi Domnul Iisus Hristos a spus: Din cuvintele tale vei fi găsit drept, si din cuvintele tale vei fi osândit (Matei 12, 37). Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală in ziua judecăţii (Matei 12, 36). Deci dacă o singură vorbă în vânt, goală, fără de folos, ni se va socoti în ziua judecăţii, oare ce osândă, ce pedeapsă vom lua noi, cei care în toată vremea şi fără de încetare pălăvrăgim fără a ţine seama nici de loc, nici de timp şi nici de prezenţa străinilor pe care, poate că fără voia lor, îi facem părtaşi la discuţiile noastre deşarte, trăgându-i astfel în păcat? Ducându-i deci în greşeală, suntem vrednici de o îndoită osândire: şi pentru vorba deşartă, dar şi pentru pricinuirea ispitei, căci vai, zice, omului aceluia prin care vine sminteala! (Matei 18, 7). Şi nouă nu ne pasă defel, nici nu ne gândim la aceasta! Întrebuinţăm strâmb puterea noastră firească de a vorbi, cea care ne-a fost dată, mai presus de toate, pentru rostul acesta: de a-I putea da slavă Ziditorului, a-I mulţumi şi a-L preamări prin cuvânt, aşa cum se cuvine unei făpturi gânditoare, însăşi natura cea fără de grai ÎI laudă prin măreţia şi armonia ei, fără să se abată de la legile puse ei de Creator: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria (Psalmii 18,1).
Darul vorbirii ni s-a dat iarăşi ca să ne putem înţelege unii cu alţii, nu prin instinct, ca animalele fără de minte, ci prin mijlocirea minţii. Astfel, prin grai ne exprimăm ideile, care ne sunt din abundenţă şi limpede dezvăluite de către mintea luminată de Dumnezeu – izvorul gândului şi al cuvântului – pentru a fi capabili să purtăm discuţii inteligente, iubitoare, frăţeşti, asupra scopurilor vieţii de zi cu zi şi a ordonării acesteia, pentru înţelegere şi folos reciproc, spre sprijin şi mângâiere unii altora, şi altele asemenea. Nu ni s-a dat pentru a putea pălăvrăgi, ori a judeca, ori a ocărî şi a condamna pe aproapele, rostind osânde împotriva lui, precum judecătorii cei nemilostivi şi chinuitori, în loc de a ne considera pe noi înşine ca fraţi ai săi, la fel de slabi şi păcătoşi, dacă nu chiar mai rău. Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, eşti fără cuvânt de răspuns, zice Apostolul, căci, în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti, căci aceleaşi lucruri faci şi tu care judeci. Şi socoteşti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? (Romani 2, 1-3). Cel ce judecă pe fratele său, spune alt Apostol, judecă legea; iar dacă judeci legea nu eşti împlinitor al legii, ci judecător (Iacov 4, 11). Şi ce mari răutăţi se ivesc în discuţii goale, fără de rost şi din bârfă!
Câteodată, o singură vorbă spusă fără băgare de seamă stârneşte o întreagă furtună de neplăceri şi umple inima celui discutat cu ură şi cu indignare. Şi astfel, chiar un singur cuvânt neintenţionat, pe care-l socotim un nimic, poate provoca un păcat de moarte, la fel cum o scânteie mică se schimbă într-un incendiu mare care mistuie sate întregi. Iată puţin foc şi cât codru aprinde! zice Apostolul Iacov. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte (Iacov 3,5). Foc este şi limba, lume a fărădelegii! […] spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei (Iacov 3, 6). Limba este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeii. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea si blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa! Oare izvorul aruncă, din aceeaşi vână, si apa dulce şi pe cea amară? (lacov 3, 8-11). Cine este, între voi, înţelept si priceput? Să arate, din buna-i purtare, faptele lui şi nu osândindu-i pe alţii. Iar dacă aveţi râvnire amară şi zavistie în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva adevărului (nu vă socotiţi adică înţelepţi).
Înţelepciunea aceasta nu vine de Sus, ci este pământească, trupească, demonică. Deci, unde este pizmă şi zavistie, acolo e neorânduială şi orice lucru rău (lacov 3, 13-16). Iată răutatea bârfelor si a taclalelor noastre! Si dacă nu se cuvine acestea creştinilor în general, oare nu sunt chiar de neiertat maicilor, care de bunăvoie au renunţat la lume, cu toate căile ei păcătoase, care s-au retras în dosul porţilor mănăstireşti pentru a se concentra nestingherite asupra mântuirii? Vrăjmaşul mântuirii tuturor, binecunoscând neputinţa oamenilor care, în ciuda intenţiei lor de a trăi o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, sunt în toată vremea înclinaţi să-şi permită mângâieri şi îngăduinţe, nu încetează nici aici a-şi semăna neghina în grânele Domnului. Voi, maicilor, prin lepădarea voastră de lume, aţi lăsat totodată toate plăcerile şi îngăduinţele permise mirenilor.
Singura voastră mângâiere adevărată trebuie să fie strânsa prietenie dintre voi şi discuţiile de la inimă la inimă. Mai-marii voştri, ca nişte îndrumători blânzi şi înţelepţi, nu vă interzic aceste alinări nevinovate: vi se îngăduie să vă vizitaţi unele pe altele, să mergeţi împreună în timpul liber, în mici plimbări, iar când vă strângeţi la ascultările de obşte ale mănăstirii, puteţi discuta nestingherite unele cu altele. Insă voi abuzaţi de această libertate, fără a trage folos şi mângâiere duhovnicească adevărată, ci dimpotrivă: pagubă, gâlceavă, bârfă şi neînţelegeri care aprind precum scânteia un incendiu mare ce vă mistuie toate nevoinţele şi lucrările călugăreşti. In felul acesta, vă pierdeţi mântuirea. Ori nu ştiţi spusele Apostolului: Fiecare dintre voi va da seama despre sine lui Dumnezeu (Romani 14,12) Celui Ce este gata să judece (I Petru 4, 5)?
Of, dacă v-aţi aduna voi laolaltă, ca maicile din vechime, spre zidire duhovnicească şi spre învăţătură de obşte, n-aţi mai vorbi lucruri fără de rost şi care nu vă privesc, ci doar aceasta, cum să faceţi fiecare să vă lucraţi mântuirea voastră (Filipeni 2,12), adică ce pravilă de chilie să ai şi cum s-o lucrezi şi ce ne voinţe să-ţi iei! Aşa vă veţi zidi şi vă veţi sprijini una pe alta pe cărarea cea alunecoasă, întinzând una alteia o mâna de ajutor, şi astfel se vor împlini întru voi cuvintele înţeleptului Solomon: Frate ajutat de frac este ca o cetate tare (Pilde 18, 19). Iar soborul nostru va fi ca soborul îngerilor, care, în ciuda mulţimii lor, au îndeobşte o singură voinţă sfântă, o singură nevoinţă – cum să împlinească voia Ziditorului.
O, surioară, nu degeaba se cheamă cinul nostru călugăresc din îngeresc! Cu siguranţă că fiecare dintre noi, cele ce ne-am adunat în sfânta mănăstire în numele Domnului, avem una şi aceeaşi dorinţă, o străduinţă comună: cum să plac Domnului (I Corinteni 7, 32). Nu avem cătuşe pământeşti care să ne lege de lume, nu se află temeri şi griji lumeşti care să ne încurce aripile şi să ne stingherească zborul către Mirele Ceresc. Suntem libere, ca păsările cerului, care nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl nostru cel ceresc le hrăneşte (Matei 6, 26). Haideţi să ne aducem dară aminte de chemarea noastră îngerească şi să umblăm cu vrednicie, după chemarea cu care am fost chemate, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-ne unele pe altele în iubire, silindu-ne să păzim unitatea Duhului, întru legătura păcii (Efeseni 4,1-3), aşa cum învaţă Sfântul Apostol!
Stareța Taisia, Scrisori către o începătoare pe calea vieţii întru Hristos, Editura Sophia