Iată zece lucruri mai puțin cunoscute din viaţa Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul de Mira Lichiei:
10 informații care ne ajută să-l cunoaștem mai bine pe Sfântul Nicolae
Reprezentarea Sfântului Nicolae în Icoane
În icoanele care îl închipuie pe Sfântul Nicolae este reprezentat şi Mântuitorul Hristos cu Sfânta Evanghelie în mâini, stând de o parte a lui, iar de cealaltă parte Maica Domnului ţinând în mâini un omofor arhieresc.
„Feciorașule, cum de-ai rămas în viață?” – ocrotirea minunată a Sfântului Nicolae
Demult, o bătrânică evlavioasă îngrijea un copil.
Când părinții lui plecau la serviciu, ea deschidea un geamantan, pe capacul căruia era lipită icoana Sfântului Nicolae și se ruga.
Să ne luptăm cu dăruire
Cât poate, omul să se lupte să vieţuiască în aşa fel încât să se înrudească cu Dumnezeu. Întotdeauna să privească, în orice situaţie, cum să facă voia lui Dumnezeu. Când omul face voia lui Dumnezeu, atunci se înrudeşte cu Dumnezeu şi primeşte continuu ajutorul harului dumnezeiesc.
Cuvânt despre un tânãr, mântuit de Sfântul Evanghelist Ioan
Marele Mucenic al lui Hristos, Ioan Evanghelistul, venind în cetatea Asiei (Efes), a aflat pe un tânăr de bun neam, mare la trup şi frumos la chip şi voia sufletul lui să fie credincios. Deci, învăţându-l din destul pe el poruncile lui Dumnezeu, mai pe urmă l-a dus pe el la episcopul cetăţii aceleia şi i-a zis lui: „Episcope, pe acest tânăr ţi-l dau ţie, martor fiindu-ne Sfântul Duh, ca să-l păzeşti pe el de tot lucrul rău.” Şi, acestea zicând, Ioan Apostolul s-a dus în alte părţi, ca să-i înveţe pe oameni a crede în Hristos. Iar episcopul luându-l pe acel tânăr, îl învăţa şi-l povăţuia cu tot dinadinsul. Şi, nu după multe zile, l-a botezat.
Nu tot ce-i mic este mic și nu tot ce-i mare este măreț și desăvârșit
Dumnezeu nu cere un număr anumit de psalmi și rugăciuni, ci ascultă mintea noastră limpede și ageră. Fiindcă mulți, mii de rugăciuni rostesc cu limba, dar cu mintea se gândesc la deșertăciuni, scârnăvie și necurățenie; și cum Dumnezeu îi va auzi și îi va asculta pe aceștia?
Vrăjmașul diavol cunoaște dreptatea legii duhovnicești
Vrăjmașul diavol cunoaște dreptatea legii duhovnicești și de aceea caută numai să câștige consimțirea cugetului.
Căci așa fie că-l va face pe cel căzut în puterea lui să se supună ostenelilor pocăinței, fie că, nepocăindu-se, îl va împovăra cu necazuri fără voie.
„Voim să facem poruncile și nu putem, de păcat cu stăpânire ținuți fiind”
Unii însă se împiedică întru cuvintele lor și grăiesc: „Voim să facem poruncile și nu putem, de păcat cu stăpânire ținuți fiind”. Pentru aceasta se cuvine mai întâi să ne nevoim a șterge păcatul, ca așa să putem săvârși poruncile slobozeniei. Însă aceia nu înțeleg nici cele ce le grăiesc, nici cum pot fi adeverite; pentru că, dacă întru totul nu ai slobozenie, și de aici nu poți săvârși poruncile, apoi prin care lucruri și nevoințe zici că vrei să ștergi păcatul?
Dacă nu ar fi existat ispite, ne-am fi transformat în alţi luciferi…
Dumnezeu îngăduie ispitele aşa încât să ne poată deştepta spre a ne aminti de El. Atunci când Îl chemăm, El acţionează ca şi cum nu ne-ar auzi, în aşa fel încât să ne înmulţim rugăciunile şi să chemăm mereu sfântul Său nume, de teama feluritelor patimi. Atunci, prin durerea stăruinţelor noastre fierbinţi, inima ne este sfinţită, iar din experienţă învăţăm slăbiciunea firii noastre pătimaşe. Şi astfel înţelegem în practică faptul că fără ajutorul lui Dumnezeu nu suntem în stare să facem nimic. Această experienţă adâncă este dobândită cu sângele inimii şi rămâne de neşters; ea devine o temelie pentru tot restul vieţii acelui om.
Când binecuvântezi, totul se transformă
Când binecuvântezi, realitatea se transformă, se preface, cu harul lui Dumnezeu, în loc de întâlnire cu El. Şi, de exemplu, în loc să fie în faţa ta doar cineva care ţipă la tine sau îţi face reproşuri, vei simţi că este acolo şi Domnul, Care îţi dă putere să vezi: ce ai greşit tu; ce neputinţă are celălalt; cât e de bolnav sufleteşte; ce vrea Dumnezeu de la tine în acea situaţie.
Cum trebuie privită moartea…
Adesea vedem moartea ca pe o despărţire, deoarece ne gândim la noi şi la ceea ce se întâmplă pe pământ: a murit omul drag, am rămas orfani, suntem nevoiţi să ne trăim zilele rămase fără el, fără ea; prin această moarte parcă întreaga lume ar fi pierdut un om, ar fi rămas orfană. E doar o aparenţă însă.
Oamenii „iubesc mai mult întunericul” vrăjmășiei, „decât lumina” iubirii și a păcii
Eu tot mereu nutresc nădejdea că omenirea va „obosi” de duhul vrăjmășiei și va dori adevărata pace. Atunci nouă tuturor ne va fi mai ușor de trăit și va deveni cu putință să ne scriem sau chiar să ne întâlnim „în carne și oase”. Deocamdată însă oamenii „iubesc mai mult întunericul” vrăjmășiei „decât lumina” iubirii și a păcii (Io. 3:19).
„Cel ce însetează să vină la Mine și să bea”
Ce bun model de învățătură ne prezintă astăzi samarineanca! Ea se dusese să ia apă obișnuită, dar la izvorul de apă obișnuită dobândi izvorul mântuirii. Se vede că sufletul ei nu era cu totul absorbit de grijile zilnice. De aceea, Domnul reuși, din câteva vorbe, să-i mute atenția de la cele pământești, la cele cerești și, sub pretextul scoaterii apei, o învață să caute acea apă după care cel ce o bea nu mai însetează în veci. „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; dar cel ce va bea din apa pe care I-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4, 13-14). Auzind acest lucru, femeia Îi spuse, rugătoare: „Doamne, dă-mi această apă!”.
Ce ne împiedică să ne dăm seama de păcatele noastre?
Îmi amintesc că în zilele tinereţii mele, când eram adolescent, o cunoscută a mamei mele – persoană educată, destul de religioasă – îi spunea mamei: „A venit postul, trebuie să postesc, să mă pregătesc de spovedanie, de împărtăşanie… mă gândesc, şi nu văd niciun fel de păcate…”. Atunci, băieţel fiind, m-am mirat, mi s-a părut un lucru foarte ciudat, şi nu ştiam ce să zic cu privire la acest lucru. Acum i-aş răspunde: „Nu vă vedeţi păcatele pentru că ele ţin de mândria fariseică”. Câţi dintre noi, ca să fim cinstiţi, se consideră păcătoşi şi nelegiuiţi faţă de Dumnezeu? Cred că foarte puțini.
Prietenul care nu te dezamăgește niciodată
Adevărata rugăciune lăuntrică este aceea căldură care aprinde în ţarina inimii focul care arde patimile ca pe nişte ciulini. Ea umple sufletul de bucurie şi de pace şi nu vine nici din dreapta, nici din stânga, nici măcar de sus, ci năvăleşte din inimă ca dintr-un izvor de munte al Duhului dătător de viaţă.
„Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez” (In. 4, 15) Duminica a V-a după Paști (a Samarinencei) la Mănăstirea Suruceni
Faptul că sufletul nu are moarte, şi că, în esenţa lui, îşi are sălaş în lumea cea fără de moarte, se dovedeşte prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulţumit într-o ţară străină, şi că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin şi nu-l poate înviora. Şi chiar dacă sufletul ar putea turna în el întreaga lume ca pe un pahar cu apă, setea lui nu numai că nu s-ar potoli, ci ar spori cu siguranţă. Pentru că atunci n-ar mai rămâne în el nici măcar o singură scânteie închipuită de nădejde, dincolo de dealul următor, care să lumineze un nebănuit izvor de apă. (Sfântul Nicolae Velimirovici)
Evanghelia despre Dătătorul de apă vie și femeia samarineanca
„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2)