Un monah: Să vă spun altceva, Părinte, ceva personal, care mi se-ntâmplă mie, aici. După Pavecerniță, la arhondaric se spală cearșafuri, unii le întind la uscat, alții le adună. Eu sunt dintre cei care adună cearșafurile întinse la uscat. Seara, când mă duc să le adun, după aceea nu mai pot să adorm, așa cum fac în celelalte zile, pentru că îmi trece somnul și apoi nu mai pot adormi, îmi pierd rânduiala, programul. Și mă necăjesc.
Părintele Efrem, neînțelegând: Și… ce anume?
„N-am ştiut – răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni – „nu ţine”, nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin – şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul.
Când noi, oameni mici şi de mijloc, începem să medităm asupra lumii, asupra vieţii şi asupra noastră, ni se întâmplă câteodată să încercăm compasiune faţă de noi înşine. Toată existenţa noastră se scurge în experienţe minuscule şi în lucrări mărunte, care nici măcar nu se observă în cursul general al vieţii. Ne vom săvârşi existenţa şi vom lăsa în urmă o amprentă nesemnificativă, și aceea doar în cadrul strâmt în care ne-am mişcat.
La 31 de ani de la plecarea la Domnul a monahului Nicolae de la Rohia, regăsim în predicile sale cuvinte de îmbărbătare pentru cele mai paradoxale împrejurări.
În aceste clipe de îngrijorare, de teamă de boală și moarte sau chiar de teamă că-L pierdem pe Dumnezeu, el ne vorbește despre curaj și credință.
Am înțeles toate argumentele aduse de cei ce au o problemă cu împărtăsirea credincioșilor din același potir, cu cei care au început deja să proiecteze tot felul de dispozitive pentru administrarea Sfintelor Taine într-o modalitate cât mai sterilă. V-ați expus argumentele, filmulețele, live-urile, ura. Este suficient! Încetați!
Prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul nu începe să fie atestată în manuscrise decât în secolul al XIII-lea, pentru a se regăsi aproape în toate documentele secolului al XV-lea.
Anterior, Duminica a IV-a era rezervată comemorării parabolei samarineanului cel bun, al cărei canon s-a păstrat la Utrenia duminicii până în zilele noastre. Instituirea târzie și extrem de rapidă a acestei prăznuiri a rezultat probabil din dorința de a completa în mod armonios structura Triodului.
Recentele frământări legate de răspândirea virusului Covid-19 în lume, dar și la noi, în țară, au creat nu doar efecte medicale, ci și o spaimă extremă, manifestată printr-o teamă mult exagerată în comparație cu efectele nefaste ale epidemiei: cumpărături compulsive, comportamente panicarde. În ultimă instanță, toate acestea demonstrează atașamentul profund al omului contemporan față de lume și viața prezentă, dar și ignoranța sa în materie de viață spirituală și mântuire.
Cine se aprinde cu rugăciunea către Dumnezeu, trupul creștinului, sufletul lui rămâne aprins, nu numai că nu se preface în cenuşă, cum se preface şi lemnul şi cărbunele şi huila. Toate se prefac în cenuşă, chiar şi tămâia se preface în cenuşă. De ce? Pentru că la tămâie sunt două părţi. Tămâia când e aprinsă o parte se face cenuşă, o parte mireasmă. Mireasma se ridică la altarul cel mai de sus al lui Dumnezeu – mireasma duhovnicească, nu? Iar cenuşa rămâne în fundul cădelniţei.
Preocuparea pentru alinarea şi vindecarea suferinţelor trupeşti şi sufleteşti ale credincioşilor s-a aflat din cele mai vechi timpuri în centrul lucrării pastorale a Bisericii noastre. După cum spune Sfânta Scriptură, „nimeni nu este fără de păcat chiar dacă viaţa lui pe acest pământ ar fi de numai o zi” (Iov 14, 4), nu există nici un om care să nu sufere de o boală trupească sau sufletească. Pentru vindecarea acestor boli, Biserica a rânduit Sfânta Taină a Maslului, o slujbă care, prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea cu untdelemn sfinţit în numele Domnului, aduce bolnavului alinare sau vindecare, potrivit credinţei lui.
Preasfințiți ierarhi, preacucernici părinți protopopi, preacuvioși părinți, preacuvioase maici, iubiți credincioși,
Când ți se ia ceva, când pierzi ceva (libertatea de mișcare), ce lucru mai frumos decât să descoperi valoarea lucrurilor pe care le ai? Pe care le aveai tot timpul lângă tine…
Și dintre ele, cel mai interesant și misterios, cel mai trecut cu vederea – Noaptea.
Monahul Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, din schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos.
„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 34).
Cu acest cuvânt dumnezeiesc începe Sfânta Evanghelie ascultată astăzi. Şi cel dintâi gând pe care ni-l inspiră icoana unei vieţi vii, în mers. Mântuitorul spune: „Cel ce voieşte să vină după Mine”. Cum le spusese şi ucenicilor: „Veniţi după Mine”. Viaţa în Hristos este cale; e mersul nostru împreună cu El, către acelaşi ţel.
Arhimandritul Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sf. Ioan Botezătorul” din Essex, Marea Britanie, a trimis un cuvânt duhovnicesc pentru credincioșii panicați de epidemia de coronavirus. El oferă un răspuns la întrebarea: Cum să ne raportăm la o eventuală lipsire de Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie?