După mine, închisorile au fost temeliile de regenerare a creştinăţii noastre. Adică, ceea ce trebuie să urmărim este străduinţa de bună voie: să te pui pe post, să te pui pe priveghere, să te pui pe rugăciune şi să trăieşti în numele Domnului. Să se simtă prezenţa ta oriunde eşti. Aşa, mâncare – de trei ori pe zi; ascultare – dacă poţi lasă-l pe fratele – şi aşa mai departe…
Cred că problema constă în următorul lucru. Printr-o încordare a tuturor puterilor credinţei noastre şi ţinând cont de orbirea noastră semnificativă, atunci când pur şi simplu nu vedem în faţa noastră calea, nu vedem răspunsul, putem spune: Nu mă îndoiesc că Dumnezeu are dreptate în ultimă instanţă, dar eu nu înţeleg aceasta…
Copiii mei, amintiţi-vă mereu de Iisus, aşa încât în toate neputinţele voastre să puteţi afla doctoria potrivită.
Îngheţul păcatului ne-a paralizat mâinile, astfel că nu putem să deschidem singuri uşa pocăinţei şi să dobândim mântuirea. Adică dorim să ne mântuim, să lepădăm de la noi jugul păcatului, dar nu putem, pentru că am fost anchilozaţi din pricina lui („mort era”, spune Hristos despre fiul risipitor, Luca 15, 32). Şi ce se întâmplă? Noi Îi arătăm lui Hristos dispoziţia noastră, voinţa noastră de a ne pocăi, iar Acesta ne deschide uşa pocăinţei!
Înaltpreasfințitul Mitropolit Vladimir a avut astăzi o discuție duhovnicească la Reședința mitropolitană cu Preacuvioasa Egumenă Epistemia (Goncearenco), stareța Mănăstirii „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Suruceni.
Vreți să vă spun o întâmplare care s-a petrecut în zilele noastre, ca să vedeţi cât de înfricoșătoare poate fi lăcomia? De ceva timp în urmă, a căzut asupa orașului nostru mare secetă. Cerul căpătase culoare roşiatică. Cu toţii aşteptam să vină moartea ‒ o moarte mai înfricoşătoare decât oricare alta ‒ şi ne rugam Lui Dumnezeu să ne izbăvească de o asemenea nenorocire.
„Lumea este nesărată şi fără gust”, îmi zici, prietene! Repeţi de o sută de ori, că lumea este nesărată şi lipsită de gust şi te revolţi. Te mândreşti de fiecare dată când te numeşti revoluţionar şi ameninţi că vei răsturna lumea. Revoltă-te, prietene, mai întâi împotriva ta, împotriva lipsei de sare din tine şi apoi revoltă-te împotriva lumii.
Îmi zici, prietene, că „oamenii sunt vicleni”, că „sunt adulteri”, că „sunt ucigaşi”. De sute de ori te revolţi împotriva păcatelor altor oameni.
Ne-a povestit cineva cum a mers la tribunal să îşi audă sentinţa. Cu o zi înainte se prezentaseră înaintea tribunalului doi oameni ca să depună jurământ împotriva lui. Omul, nevinovat, s-a tulburat.
„Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută.” (Ev. 11, 6)
Diavolul încă de la început a invidiat pe om, văzând așezarea fericită și slăvită în care îl pusese Dumnezeu, în rai. Dar nici după aceea el n-a încetat vicleniile lui, ci, cu toată puterea, a continuat să înșele pe om și să-l vatăme.
Slăvim preasfântul nume a lui Dumnezeu atunci când se realizează cu succes planurile noastre minunate, visurile noastre măreţe, programele noastre aducătoare de confort. Îl preaslăvim însă pe Dumnezeu cu bucurie în încercarea bolilor, în necazuri, la moartea neaşteptată a cuiva drag sau atunci când interesele ne sunt zădărnicite? Urmăm cu bunăvoinţă drumul jertfirii, al dăruirii, al zdrobirii egoismului, al ajutării semenului nostru?
Din punct de vedere pur ontologic, Dumnezeul-Om nu este o minune, ci o necesitate a acestei lumi şi a omului. Astfel, se spune în Sfânta Evanghelie faptul că, atunci când Dumnezeu-Cuvântul S-a întrupat, „El întru ale Sale a venit” (Ioan 1, 11). Totuşi, cum suntem noi ai Săi, dacă nu datorită sufletului nostru celui după chipul lui Dumnezeu? Mai departe se spune: „Căci al Lui neam şi suntem” (Fapte 17, 28) ‒ nu în alt chip, decât datorită sufletelor noastre celor zidite după Chipul lui Dumnezeu.
Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, un prieten de-al meu, care avea doi copii, a fost ucis în timpul eliberării Parisului. Dintotdeauna, copiii săi mă urâseră fiindcă erau geloşi că tatăl lor avea un prieten, dar după ce tatăl a murit, copiii s-au apropiat de mine pentru că fusesem prietenul tatălui lor.
Arhimandritul Sofronie (Saharov), cunoscut şi ca Stareţul Sofronie de la Essex, a fost ucenicul şi biograful Sf. Siluan Athonitul, precum şi cel ce a compilat şi îngrijit scrierile Sf. Siluan; a întemeiat Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia.
Părinte, gândurile ce pondere au într-o vindecare?
– Mare! Mare, mare! Adică numai convingerea: „Cine crede, dacă crezi acestea…” Ştiţi ce a spus Mântuitorul:
Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! (Mt. 14, 27)
De aceea, nici nu li s-a arătat de-ndată, scris fiind că la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus. Astfel, îi învăța să nu caute imediat orice scăpare din necazurile ce-i apasă, ci să rabde toate încercările cu curaj. În orice caz, chiar atunci când păreau să fie scăpați, frica a fost din nou înmulțită în ei. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
“În această luptă mulţi fraţi de-ai noştri zac la pămînt, acoperiţi de răni, plini de sânge şi nu-i nimeni care să-i îngrijească: nici mirean, nici preot, nimeni; n-au alături de ei nici ajutător, nici prieten, nici frate; că toţi ne gândim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii.