Primele cuvinte rostite de Hristos atunci când a ieșit să vestească cele ale Împărăției Cerurilor au fost: «pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor» sau, într-o traducere mai fidelă cu textul din limba greacă, «pocăiți-vă, căci Împărăția Cerurilor este la îndemâna voastră, este mult mai aproape de voi și puteți dispune de ea».
Învățătura lui Hristos este însuși Hristos. Nu există niciun fel de distanță, de prăpastie, între ceea ce Domnul Hristos învăța și viața Sa. Cuvântul lui Hristos s-a identificat atât de mult cu viața Lui încât putem spune: cuvântul Său este viață, și viața Sa este cuvântul Său.
Îndemnul «pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor» a fost rostit într-un anume context geografic. Sfântul Apostol și Evanghelist Matei ne spune că Hristos a plecat din Nazaret și S-a îndreptat spre Capernaum. Nazaretul a fost locul în care Fecioara Maria a primit vestea că-L va zămisli în pântecele ei a tot curat pe Fiul lui Dumnezeu, Care va lua chipul smereniei noastre, ca noi să putem lua chipul slavei Sale.
Hristos vine în Capernaum (în limba greacă înseamnă «satul lui Naum» – «Naum» înseamnă mângâiere, liniște).
Orașul Capernaum era format din pescari. În Vechiul Testament, acest ținut făcea parte din teritoriile cele două triburi amintite în pasajul evanghelic: Neftali și Zabulon. Mai precis, Capernaumul era asociat cu tribul lui Neftali.
Aceste două nume – Neftali și Zabulon – sunt numele a doi fii din cei doisprezece pe care i-a avut patriarhul Iacov. Numele celor douăsprezece triburi ale lui Israel au fost date după numele fiilor lui Iacov.
Nu este întâmplător că Hristos a decis, în înțelepciunea Sa dumnezeiască, să rostească aceste cuvinte: «pocăiți-vă, căci Împărăția lui Dumnezeu este foarte aproape de voi, la îndemâna voastră».
În cartea Facerii, în capitolul 49, se relatează că cei doisprezece fii ai patriarhului Iacov au fost binecuvântați, au primit, fiecare în parte, o misiune specială din partea tatălui lor.
«Neftali» înseamnă, în limba ebraică, «luptător». Era al zecelea fiu al lui Iacov. În momentul în care patriarhul Iacov a rostit binecuvântarea asupra lui, l-a asemănat cu o «cerboaică slobodă» și i-a dat drept dar ca «să rostească graiuri minunate» (Facere 49, 21).
Asumarea pocăinței înseamnă schimbarea minții noastre, schimbarea direcției, a drumului rătăcit, către Împărăția lui Dumnezeu.
Pocăință nu presupune numai schimbarea minții, a mentalității, ci și orientarea într-o altă direcție decât cea în care eram deciși să mergem.
Pocăința înseamnă dinamism. Nu este ceva static, o lamentație, un regret pentru ceea ce am făcut reprobabil. Nu este o simplă părere de rău, ci schimbarea radicală a mentalității păcătoase, care ne influența și ne dădea o direcție pe căile rătăcite.
Când suntem pe o cale rătăcită, nu avem nicio direcție. Suntem fără busolă.
Cât de greu se schimbă mentalitățile! Foarte greu renunțăm la mentalitatea pe care ne-am format-o. Este ca muntele despre care vorbește Hristos. Este nevoie de credință multă să schimbi muntele mentalității greșite.
În momentul în care reușim să facem lucrurile acestea, vom fi ca Neftali. Dumnezeu ne va da darul rostirilor minunate, vom fi ca și cerboaica slobodă.
Cerbul este, prin excelență, simbolul voiciunii, al delicateții. Când fuge, parcă nici nu atinge pământul, parcă numai îl mângâie. Este un animal foarte grațios.
Când ne asumăm pocăința, devenim oameni grațioși, delicați. Nu ne mai lăsăm acaparați de cele ale pământului, ale lumii acesteia. Numai le atingem, în treacăt, fără să ne lipim inima de ele.
Neftali era și regiunea cea mai fertilă din Țara Sfântă. De acolo se aproviziona Regele Solomon cu tot ceea ce era nevoie pentru curtea regală. Când ne pocăim, începe să rodim, să devenim fertili din punct de vedere spiritual.
Păcatul ne usucă, ne transformă în oameni lipsiți de vlagă.
Al doilea nume amintit este «Zabulon». În limba ebraică are o dublă semnificație: «a înzestra, a înnobila». El a primit din partea patriarhului Iacov, drept binecuvântare, să fie cel care «va da un liman corăbiilor». Marea este atât simbolul liniștii, cât și al învolburării.
După o vreme de furtună, este o mare binecuvântare atunci când o corabie ajunge la mal. Pentru că se smulge din învolburare, din neliniște, din stres, din agasare și pericol.
Noi, când ne pocăim, când schimbăm viața noastră, ajungem la un liman, se instalează liniștea.
Păcatul creează multă rumoare, gălăgie și neliniște în sufletul omului. Un om dominat de păcat este unul neliniștit, nervos, agitat ca valurile unei mări.
Inima care lucrează pocăința este liniștită, cu foarte multă pace și lumină.
Lumina de care ne vorbește pasajul evanghelic este rod al lucrării pocăinței în sufletul omului.
Ori de câte ori ne pocăim, ne înnobilăm pe noi înșine, ne înfrumusețăm, așa cum este semnificația numelui Zabulon.
Hristos prin venirea Sa, i-a smuls pe oameni din întunericul păcatului și al ignoranței. A venit să împărtășească lumină întregii umanități.
Nu ne putem asuma această lumină dacă nu ne deschidem inima spre pocăință, prin schimbarea vieții. Nu este un lucru foarte simplu. Renunțăm foarte greu la numite vicii și patimi, care sunt în noi și ne luptă.
Păcatul cel mai mare este cel pe care îl simțim cel mai adânc înrădăcinat în noi și la care îți este foarte greu să renunți. Nu poți renunța pentru că nu ai suficientă determinare.
În lucrarea «Păstorul lui Herma» ni se spune că «pocăința este o lucrare de mare pricepere».
Cel care își asumă pocăința este un om inteligent.
Cei care sunt la opusul înțelepciunii nu își vor exprima în niciun fel dorința de a schimba ceva în viața lor. Nu realizează că se află în «întunericul și în umbra morții». Este nevoie ca cineva să vină să le spună aceasta, și că au nevoie să învieze prin pocăință.