La început, omul pe toate le trăieşte şi le înfăptuieşte în afara inimii; nutreşte gânduri de mândrie şi ia seama la lucruri deşarte, vieţuind, de fapt, în înşelare. Inima îi este întunecată şi lipsită de înţelegere şi, în starea sa căzută, alege să se închine şi să slujească „făpturii, în locul Făcătorului” (Rom 1, 25).
Preotul trebuie să se roage pentru toţi. Rugăciunea mea este de mijlocire. De aceea îmi daţi pomelnice şi eu mă rog pentru dumneavoastră. Dar să ştiţi că dacă nu vă rugaţi cu mine, degeaba! Pentru că preotul nu este „mama Omida”, care spune nu ştiu ce chestii acolo, în timp ce tu poţi să o iei razna! Rugăciunea mea să fie împreună cu a voastră, şi atunci Dumnezeu face minunea.
Adevărul nu stă în fețe, înfățișări și cuvinte, nici nu se odihnește Dumnezeu în acestea, ci în inimi înfrânte, în duh de smerenie și în suflete luminate de cunoștința lui Dumnezeu.
Ascultarea curat sufletească o fac numai oamenii extraordinari și în împrejurări excepționale. Viețile Sfinților ne arată că acești oameni s-au născut cu o inimă atât de curată și cu o minte atât de nepătimașă, încât ei erau conduși de Duhul Sfânt așa cum e condusă o corabie cu pânze de un vânt pricinic. Ei erau sensibili la cea mai mică adiere a Sfântului Duh și executau întocmai cele ce primeau în momentele lor de inspirație divină.
Un preot zicea că s-ar bucura să aibă o casă de sticlă, să vadă toată lumea ce face el. Un cuvânt îndrăzneț, un cuvânt frumos. Da, să te poți prezenta oriunde și oricând cu ceea ce ești, cu interiorul tău și cu exteriorul tău, pentru că viața din exterior este o proiectare a vieții din interior.
De fiecare dată când săvârşim Dumnezeiasca Liturghie şi la fiecare sfânta slujbă, ne rugăm lui Dumnezeu, fie adresându-ne Dumnezeului Treimic – Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh – fie Dumnezeu-Omului Hristos, dar cerem şi rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu Maria, Preasfânta noastră. Facem asta, pentru că Maica Domnului a jucat un rol însemnat în întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu şi în mântuirea noastră. Dumnezeul „fără de sălăş” a dobândit „sălaş”, adică a intrat în lume prin Preasfânta noastră, Maica Domnului.
Printre multiplele manifestări ale răului, se pot discerne trei aspecte simptomatice: parazitismul, impostura şi parodia. Cel rău trăieşte ca parazit pe făptura creată de Dumnezeu, formând o excrescenţă monstruoasă, o floare demonică. Ca impostor, râvneşte la atributele dumnezeieşti, pune în locul asemănării egalitatea: „Veţi fi ca Dumnezeu”, egali cu El. In fine, falsificator pizmaş, îl parodiază pe Creator şi îşi construieşte propria împărăţie fără de Dumnezeu, o imitaţie pe dos.
Știinţa contemporană confirmă treptat lucrul în care Biserica crede de la început. În momentul când se zămisleşte o fiinţă omeneasca vie, în ea este deja toată deplinătatea umanităţii. Ea este deja om. Se poate spune că întruparea s-a săvârşit în acea clipă când Arhanghelul Gavriil i-a vestit Fecioarei Maria întruparea lui Hristos, şi ea i-a răspuns: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38). Atunci a fost deja realizată toată deplinătatea întrupării Domnului.
Dacă încetăm să mâncăm hrana cea materială, organismul nostru va începe să slăbească, să piardă din puteri și să se prăbușească, va deveni un teren fertil pentru microbi și boală. Omul, care nu primește regulat Hrana cea Sfântă din Potir, va ajunge la prăbușirea sufletească, la întărirea microbilor păcatului, care amenință sănătatea sufletului.
Dacă există nemurire, atunci trebuie să existe şi o dreptate. Toate nedreptăţile care se fac şi pe care le suferim aici, în măsura în care nu le putem îndrepta – fiindcă trebuie să facem totul spre a le îndrepta -, dar în măsura în care nu le putem îndrepta, bolile incurabile, răutăţile altora, ale celor cărora nu le putem dovedi că suntem nevinovaţi, toate nedreptăţile care se fac şi pentru care plângem, să ştim că vor fi compensate.
Toate necazurile şi problemele lumii acesteia vin de la puţina lor credinţă: nimeni nu crede cu adevărat că Dumnezeu le poartă de grijă şi atunci se ocupă ei de asta! Dar lumea este oarbă şi nu-şi dă seama că doar Dumnezeu este Cel ce poartă de grijă şi toate asigurările noastre sunt zadarnice! (Pr. Petroniu Tănase)
Iubiți credincioși, de curând vi s-a vorbit despre minunea înmulțirii pâinilor în pustie. De îndată ce oamenii au mâncat și s-au săturat și au adunat coșurile cu fărâmituri ca probă materială a minuni care se săvârșise, Mântuitorul Hristos le-a poruncit ucenicilor: Voi intrați în corabie și mergeți în partea cealaltă a mării, până ce Eu mai rămân cu mulțimile și le voi da drumul să plece acasă.
Niciodată să nu deznădăjduiţi, pentru că în cea mai grea împrejurare Dumnezeu te scapă. Aş putea să vă spun sute de cazuri din viaţa mea personală, când în momentul în care tot orizontul părea închis, când nimic nu se mai deschidea pentru mine, în clipa aceea Dumnezeu deschidea o poartă. De zeci de ori în viaţa mea, în special în închisoare, Dumnezeu m-a scos din păcat şi din lumea aceasta.
Ar fi fost greu de trăit pe pământ dacă n-ar fi existat cineva care să ne ajute să ne descurcăm în viață… Pentru că deasupra noastră e Însuși Dumnezeu Atotțiitorul, Dragostea Însăși. (…) Încrede-te în voia lui Dumnezeu și El nu te va rușina. Încrede-te nu prin cuvinte, ci prin fapte. (…)
Când ești într‑o țară străină, cum păstrezi legătura cu familia ta, cu copiii tăi? Cum păstrează legătura un om cu copiii lui, cu nevasta lui, cu părinții lui? Prin dor. Moare de dorul lor. Așa este? Prin dor. Moare de dorul țării lui, moare de dorul pruncilor lui, moare de dorul nevestei lui, moare de dorul părinților lui.
„Dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci, făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui!” (Romani 12, 20). Este ca și cum te-ai răzbuna pe el. Deci, prin iubire, prin lipsă de răutate, prin bunătate, creștinul se va răzbuna cel mai bine.
„Versetul acesta (Romani 12, 20) – învață Sfântul Ioan Gură de Aur – a dat multora pretextul să-l judece pe Apostolul Pavel.