Bucuria este o altă coordonată esențială a spiritualității ortodoxe. […] În Răsărit, totul e născător de bucurie. Nașterea este bucurie, căci lumea este frumoasă și Stăpânul ei este Dumnezeu; viața e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu. Rugăciunea duce la bucurie. Viețuirea, și în mijlocul lumii și în pustiu, duce la bucurie.
Memoria liturgică a zilei de astăzi (11 iulie) ne pune spre pomenire pe unul dintre Sfinţii care au trăit în vremurile noastre – Sfântul Sofronie de la Essex – cel care, conform mărturiei sale din lucrarea autobiografică („Vom vedea pe Dumnezeu precum este”), și-a însușit, încă din tinereţe, gândul veșniciei.
Când cineva dorește aceste sfinte simțiri și trăiri, cum este cu putință să nu le primească? Cum este cu putință să nu răspundă Dumnezeu? De aceea face această sinaxă liturgică. De aceea îi adună împreună pe îngeri, arhangheli, sfinți și păcătoși la liturghie, pentru ca sfinții să transmită sfințenia lor păcătoșilor, iar păcătoșii să transmită sfinților dorul lor de sfințenie, pentru ca să fie sfinții „cei ce vorbesc” cu noi. (Arhim. Emilianos Emilianos Simonopetritul)
În planurile sale de iconomie harică, necunoscută nouă pământenilor, cel Preaînalt hărăzeşte anumitor oameni unele însuşiri, unele calităţi, cari fac ca cel ce le posedă să aibă acea îndemânare grea şi anevoios de mânuit, de a influenţa, de a transmite prin fluidul spiritual, o dispoziţie sufletească deosebită.
Episcopul Dionisie Erhan era venerat în toată lumea, după cum spunea și profesorul Nichifor Crainic în „Calendarul” de duminică: „În vremea de azi e aproape un exemplar unic de călugăr adevărat în duhul marii tradiții a Ortodoxiei”.
Există întristări, dar există și nenorociri. Ce sunt nenorocirile. Când avem amenințări una după alta de jur împrejur. Când suntem acuzați din toate părțile și ne ascundem capul, inima, mintea, ca nu cumva să se întâmple să ne doboare. Trăim o stare de tristețe, de deprimare. Suntem într-o stare în care ne tot plouă și fulgeră, suntem potopiți și nu putem face nimic. Ne fuge pământul de sub picioare și nu putem scăpa, pentru că suntem legați! Aceasta este nenorocirea.
Am ascultat odată spovedania unei doamne din Rusia, o scriitoare celebră. Era uşor derutată şi i-am zis: „Mintea dumneavoastră e precum un fluture, zboară de colo colo, fără să aibă vreo aşezare; veţi fi întotdeauna tulburată din pricina aceasta.”
Cu bucurie duhovnicească vă așteptăm alături de noi să cinstim în rugăciune Aflarea moaștelor Sfântului Ierarh Dionisie, Episcopul Cetăţii Albe-Ismail.
Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar când se întristează sufletul unui om smerit, Domnul îl ascultă negreşit.
Căderea omului este un fapt lăuntric foarte profund. Purtăm căderea ca pe neputința de a fi desăvârșiți. „Sunt distrus, sunt o epavă!”, „Sunt sfâșiat lăuntric și nu pot să mă adun!”. Prin urmare, această cădere profundă nu mă lasă să mă văd așa cum sunt în realitate. Îmi văd sinele parțial, fragmentat, nu ca pe întreg. Ca urmare, nu pot avea o imagine reală asupra persoanei mele. Această situație îmi provocă foarte multă neliniște, tulburare, frică, nesiguranță și amenințare.
Am vãzut cã spuneţi cã pot sã foloseascã cãlugãrii pe mireni, sã-i sfãtuiascã, fãrã sã-i judece. Ce înţelegeţi prin: „fãrã sã-i judece”?
– Adicã: nu-i judeca pentru faptele lor rele, pânã într-atât. Decât numai atât, sã iasã în evidenţã cã nu e bine ce face, generalizând fapta lui rea. În tot cazul, sã nu judece: „Vai, ticãlosul, uite ce-a fãcut!” Înseamnã cã-l judeci şi-l condamni.
Ori de câte ori o căutăm din inimă pe Preasfânta Maică, ea este nelipsită. Ea singură, după Domnul, este apărătoarea neamului nostru. O, câte biserici sunt închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe faţa pământului! Ce mulţime de izvoare tămăduitoare, la care oamenii dobândesc multă vindecare – acolo unde s-a arătat Maica Domnului şi a binecuvântat acele izvoare spre vindecarea bolnavilor şi a celor sănătoşi!
Trebuie să crezi că Dumnezeu te iubește, chiar dacă toți oamenii îți întorc spatele, chiar dacă toți te părăsesc. Când îți vin gânduri că ceilalți nu te iubesc și că nu te ajută, atunci să-ți amintești că, în ciuda faptului că toți te părăsesc, totuși Îl ai pe Dumnezeu ca ajutor. Tatăl meu, zice psalmistul, și mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit la Sine (Psalmul 26, 16).
Cu adevărat, „pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului”. „Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăția lui Dumnezeu.”
Omul întru care s-a sălășluit Duhul Sfânt trăiește înlăuntrul lui Împărăția Cerurilor cea atotbucuroasă, are o puternică simțire a celor din urmă, simte bine provizoratul vieții prezente și arată un chip care mărturisește altora trăirea lui, devenind astfel martor al Împărăției lui Dumnezeu. Martor nu este numai cel ce mărturisește, arată, ci și cel care luptă, agonizează, războiește cu răbdare puterile răului, cu purtare de grijă și neîncetat.
Lasă-L pe Dumnezeu să-ţi rânduiască problemele, ştie El cum! Astfel vei fi, mai întâi de toate, netulburat, plin de pace. Când vârâm în sufletul nostru un anumit gând, o anumită aspiraţie, o anumită părere – mai ales părere întrucât acestea toate sunt ale noastre, ele devin ca un turn în care ne zăvorâm şi care nu ne îngăduie să comunicăm cu Dumnezeu. (Arhim. Emilianos Simonopetritul)
Dacă ești într-o stare de recrudescență interioară, sigur slăbește credința. Să nu slăbească! Chiar și la sfinți se constată o viață de oscilație, o ridicare și o coborâre. Pentru că te mai părăsește harul, ca să nu te mândrești, să nu spui: „Ia uite eu unde am ajuns!”. Te mai părăsește harul ca să te smerești. Dar nu trebuie să-ți pierzi credința. Tu trebuie să fii mereu prezent.