Fiecare om, fiecare „eu”, are o istorie, un „roman” al vieții sale, pe care și-l scrie cumva singur, „prelucrând” datele existențiale. Nu evenimentele scriu istoria, ci felul în care le trăim și le interpretăm noi. Fiecare copil își țese, din percepțiile și emoțiile evenimentelor din viața timpurie, o poveste, un „scenariu”, care să-i asigure starea de bine pe care o cere firea din adâncul ei cel de necontrolat din exterior. Dumnezeu ne-a „urzit” din iubire și pe un „rost” de iubire pentru a fi capabili, pe măsură ce creștem cu trupul și cu duhul, să ne bucurăm de El, de comuniunea intimă cu El, Cel ce este Iubire, și de lumea creată ca dar pentru desfătarea noastră duhovnicească și trupească. Lumea, spune un Părinte, este iubirea lui Dumnezeu pentru om, făcută văzută, bună și frumoasă!
Omul însă a căzut din această stare, alegând să privească lucrurile doar la suprafața lor sensibilă, fără să le mai vadă „rațiunile” dumnezeiești și fără să mai simtă prezența lui Dumnezeu prin ele. Prin cădere, omul n-a mai socotit ca bine desfătarea duhovnicească și ca rău lipsa bunurilor spirituale, ci s-a obișnuit să se centreze pe viața trupească și doar pe aspectul material al lumii. Astfel, bun pentru el a devenit ceea ce produce plăcere pentru simțirea trupului și rău ceea ce produce durere.
Așadar, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, plăcerea și durerea au apărut prin pervertirea puterilor sufletului prin care omul era menit să caute bunurile duhovnicești și să evite pierderea lor. Aceste puteri sunt pofta sau dorirea, pentru căutarea celor bune, și iuțimea sau mânia, pentru păzirea lor. După cădere, energia acestor puteri s-a revărsat cu totul în simțirea trupească.
Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredințare, Editura Doxologia, Iași, 2012, pp. 22-23