„Prinderea peştilor lăsând Apostole, pe oameni ai vânat cu trestia învăţăturii, aruncând ca o undiţă îndemnarea la dreapta credinţă, şi scoţând din adâncul înşelăciunii toate neamurile, Andree apostole, cu Petru fiind de un sânge, şi lumii învăţător cu mare glas, nu înceta să te rogi pentru noi, cei ce cu credinţă şi cu dragoste, Preamărite, bine lăudăm pururea cinstită pomenirea ta.” (Slujba Sfântului Apostol Andrei)
Cei ce postesc de nevoie au vreo plată? Dar cei care nu pot posti din cauza bolii, a muncilor grele a lipsei, ce trebuie să facă?
– Cei care postesc de nevoie, dacă vor mulțumi lui Dumnezeu pentru aceasta și nu vor cârti înaintea Lui, vor avea plată pentru răbdarea lor, întrucât este scis: „În lupta aceasta grea aveți nevoie de multă răbdare” (I Timotei 6, 11).
„Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea sunt ieșirile vieții” (Pilde 4, 23). Creștinul care a postit, s-a spovedit și s-a împărtășit cu Sfintele Taine, înnoiește în sine izvoarele harului deschise în el prin Sfântul Botez, care după aceea au fost de atâtea ori înnoroite prin nepăsare și căderi și de atâtea ori au fost curățite prin pocăință. Acum, ele sunt iarăși curățite după ultimele căderi.
Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul a fost dregător la curtea regelui perşilor, Isdegherd I (399-420). Creştin de la strămoşi, de neam cinstit şi luminat, el îşi luase soţie creştină şi vieţuia în bogăţie şi în cinste, fiind foarte preţuit de regele perşilor, care l-a rânduit mai-marele palatelor sale. Toate acestea erau şi o mare primejdie pentru sufletul său şi a avut prilejul să vadă singur cât de uşor poate cădea în păcat cel ce se lipeşte prea mult de comorile pământeşti.
Cele opt gânduri din care vine tot ce-i rău și din care omul nostru lăuntric se îmbolnăvește adânc și de moarte sunt următoarele: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginți, mânia, întristarea nepotrivită, trândăvirea, slava deșartă, trufia. Tocmai acestea poartă război cu fiecare om.
Și tu, fiule, dacă vrei să birui lăcomia pântecelui, să îndrăgești înfrânarea, să ai frică de Dumnezeu, și vei birui.
Să-I cerem sănătate trupească și sufletească. Să-I cerem luminarea minții și înțelepciune, pentru a nu greși calea către El. Să-I cerem bunătate sufletească și smerenia inimii, căci spune Domnul: Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre.
Răspunsul la această întrebare este mai presus de măsurile și legile omenești. Smerenia nu este pur și simplu o virtute sau o bunătate, care să aparțină măsurilor și izbânzilor omenești. Este un lucru și un înțeles mai presus de fire, pe care numai luminarea și strălucirea harului dumnezeiesc poate să o descrie.
Într-adevăr, omul e o enigmă. Tragedia vremii noastre și îndeosebi, îndepărtarea pe scara largă de Biserică și de Hristos ne silesc să abordăm problema cu îndrăzneală. Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor: „Celor desăvârșiți însă le propovăduim înțelepciunea, dar nu înțelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci grăim înțelepciunea lui Dumnezeu cea întru taină, cea ascunsă, pe care Dumnezeu mai înainte de veci a rânduit-o spre slava noastră; și pe care ne-a dezvăluit-o Dumnezeu prin Duhul Sfânt, fiindcă Duhul pe toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu.
Întocmai cum deşertarea de sine a Maicii Domnului a grăbit venirea ceasului Fiului ei, în care Domnul Şi-a arătat slava pentru a-i întări pe ucenici în credinţă, tot aşa şi sfinţii, prin statornicia credinţei lor şi prin nădejdea mai presus de orice nădejde, grăbesc ceasul marii milostiviri a lui Dumnezeu. Poate că ei nu înţeleg întotdeauna de ce Domnul îngăduie astfel de încercări în viaţa lor, dar rămân neclintiţi în încredinţarea că toată dreptatea şi toată virtutea sunt ale lui Dumnezeu, Care rămâne binecuvântat şi iubit în veac.
Unul dintre sfinţii cei mai apropiaţi copiilor este prăznuit în luna noiembrie, pe data de 26. Este vorba de Sfântul Stelian Paflagonul, considerat ocrotitor al pruncilor şi al familiei creştine. Viaţa sa de rugăciune, râvna şi iubirea de Dumnezeu l-au învrednicit de darul facerii de minuni, tămăduindu-i mai ales pe copiii bolnavi.
Ca să-L cunoşti pe Dumnezeu trebuie să te deschizi lui Dumnezeu cu toată fiinţa. Aici nu există cunoaştere fără comuniune şi fără împărtăşire reciprocă. Cunoaşterea lui Dumnezeu este astfel una transformantă, presupune asemănarea cu El. Nu poţi să-L cunoşti pe Dumnezeu stând în afară de Dumnezeu.
Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele de nu şi capriciile. Luăm însă foarte grăbit şi împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi.
„După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa si aceştia în Noi să fie una… Eu întru ei, şi Tu întru Mine.” Iată ce lanţ de aur ne leagă cu dumnezeirea! Am căzut noi – S-a sculat Mijlocitorul Care este una cu Dumnezeu-Tatăl, şi a devenit una cu noi. Făcându-ne una cu El, ne unim cu El şi, prin El, cu Dumnezeu-Tatăl. Slavă nemărginitei Tale milostiviri faţă de noi, Dumnezeule în trei Ipostasuri, Care bine ai voit să rânduiești pentru noi o cale atât de luminoasă spre îndumnezeire!
Despre teologie [Sfânta Treime], şi că aceia care au păzit chipul [lui Dumnezeu] din ei calcă în picioare puterile cele rele ale stăpânului întunericului, dar ceilalţi, care au o viaţă pătimaşă, sunt ţinuţi şi împărăţiţi de acesta
Lumină este Tatăl, Lumină este Fiul, Lumină este Duhul Sfânt! Vezi ce spui, frate! Vezi să nu greşeşti călcând pe lângă! Căci Cele Trei sunt o Singură Lumină, nu separată ci unită fără contopire în Trei Persoane. Fiindcă Dumnezeu e cu totul indivizibil prin fire, iar prin fiinţă e cu adevărat mai presus de orice fiinţă; nu e tăiat în putere, în formă, în slavă, în înfăţişare, căci Se vede întreg o Lumină simplă.
Nu suntem necunoscători ai mărimii tainei, dar ştim că pentru sfinţire şi viaţă fără de pată ne cheamă Dumnezeu aici. Pentru aceea ne-a şi zis de mai înainte: „Fiţi sfinţi, că şi Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16).
Două sunt chipurile rugăciunii: unul al slavosloviei, cu smerenia minţii, iar al doilea, al cererii. Rugându-te, nu veni îndată spre cerere, căci îţi pârăşti voirea ta, dovedeşti că te rogi silit. Începând dar rugăciunea, părăseşte-te pe tine însuți şi ale tale nevoi. Lasă pământul şi te înalţă spre Ceruri. Şi când te rogi, nu rătăci mintea încoace şi colo, ci recunoaşte-ţi micimea şi slăbiciunea ta şi îngustimea ta de pricepere. „Că Tu ne-ai zidit pe noi, şi nu noi. Tu eşti Dumnezeul nostru”. Zi că tu eşti un om păcătos.
