Pe mine Dumnezeu m-a răsplătit mult mai mult pentru rugăciune sau pentru vreo altă nevoinţă duhovnicească decât pentru munca fizică. Simt acest adevăr în sufletul meu, ca pustnic şi ca om duhovnicesc.
În fiecare clipă mi-am dorit cu toată fiinţa mea să fiu lângă Dumnezeu şi mi s-a părut că tot ceea ce este viu în jurul meu tânjeşte spre acelaşi lucru. Am cercetat plantele: fiecare tinde undeva spre înalturi, ca să se unească cu lumina, să devină lumină.
«„Auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur eşti Dumnezeu în Israel şi că eu sunt slujitorul Tău. Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti Dumnezeu şi că Tu le întorci inima la Tine!”» (III Regi 18, 36-37)
Cu cât conștientizăm că păcatul, prin excelență, provoacă multă tulburare și neliniște, multă împrăștiere și risipire lăuntrică, cu atât se va ascuți în sufletul nostru dorul după o viață curată în Dumnezeu, care este sursa unică de liniște a omului.
De multe ori, rugăciunea pe care o facem noi nu este la măsura la care trebuie să fie, iar Dumnezeu, știind mai bine ce ne este nouă de folos, nu ne dă ceea ce-I cerem. Ne dă, însă, posibilitatea să stăruim în rugăciune și e bine să stăruim și să nu ne pierdem nădejdea. Cândva tot ne ajută Dumnezeu și, dacă nu ne ajută cum vrem noi, ne ajută cum știe El să ne ajute. Oricum, faptul de a te ruga lui Dumnezeu este un câștig.
Să stăm în preajma celui bolnav, să îi oferim răspunsurile şi ajutorul de care are nevoie. Să fim împreună cu el în durerea aceea. Nu există cuvânt mai greu pentru un suflet care suferă, decât acesta: „Lasă că-ţi trece!“. Să nu spunem niciodată acest cuvânt! Trece, dar atunci doare şi acea durere trebuie respectată. Indiferent dacă motivul e mic sau mare, durerea aceea trebuie respectată şi a sta lângă el nu înseamnă a-l anestezia, ci a nu-l lăsa singur în necazul lui şi-n frica lui.
„Ce înseamnă să agonisești bani înțelegeți? La fel și cu agonisirea Sfântului Duh.”
După învățătura Bisericii există două judecăți: judecata particulară, imediat după moarte, la 40 de zile, și judecata universală, atunci când istoria intră în plenitudinea Revelației. Ortodoxia, mai ales, consideră intervalul dintre judecata particulară și cea universală ca reprezentând o reală posibilitate de salvare a unor suflete, îndeosebi prin comuniunea cu Biserica, prin rugăciunea Ei, a noastră, a tuturor.
Știu bine, iubiții mei frați în Hristos, că sunteți un auditoriu care nu intrați pentru prima oară în biserică. Ați auzit multe predici și felurite omilii. Ați luat hotărâri, ați avut lupte, aveți izbânzi și înfrângeri. Ce să spună în seara aceasta vorbitorul care nu vrea să vă obosească, dar nici să vă aducă o falsă mângâiere? M-am gândit, așadar, iubiții mei, să vă vorbesc, așa cum obișnuiesc întotdeauna, de mulți ani, simplu, despre cultivarea inimii.
„Noi spunem că cea mai înaltă așezare a omului, starea cea mai înaltă la care poate ajunge omul este starea de ființă mulțumitoare, euharistică. Ființa mulțumitoare ajunge să înțeleagă că toate lucrurile de care beneficiază vin de la cineva, vin de undeva. Pâinea este importantă, dar faptul că această pâine este darul cuiva care mă iubește este și mai important. Pâinea este și dragoste, nu este numai pâine. ” (Pr. Constantin Coman)
„Iubiți credincioși, ni s-a istorisit astăzi una din marile minuni pe care le-a săvârșit Domnul nostru Iisus Hristos – înmulțirea minunată a pâinilor. Domnul predica într-un loc pustiu, iar mulțimile, mai de aproape și mai de departe, Îl urmaseră și-L ascultaseră fără întrerupere vreme de ceasuri și ceasuri întregi. Cuvântul Lui le era hrană pentru suflet și parcă nu se săturau; L-ar tot fi ascultat. Au uitat de foamea și de setea trupului. Dar, la un moment dat, ucenicii s-au apropiat de Domnul și I-au spus: „Învățătorule, iată, s-a făcut spre seară și oamenii aceștia n-au mâncat nimic toată ziua. Dă-le drumul să meargă prin satele din preajmă și să-și cumpere de-ale gurii.”
Era la noi, la mănăstire, un părinte – Serafim Popescu –, și el zicea: „Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut”, iar părintele Arsenie Boca îl completa: „Iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”. Dumnezeu vrea să ne ajute, să ne ridice, vrea să ne sfințească, vrea să ne primească între ai Săi, să ne ridice mai presus de noi.
Aș vrea să vă spun acum un cuvânt și despre ascultarea către duhovnic, al Părintelui nostru Sofronie care, în ultimii doi, trei ani, ne vorbea aproape în fiecare săptămână. Și abia atunci am înțeles o taină, pe care mulți ani m-am străduit să o înțeleg și nu am reușit.
Așa cum ați spus, este o harismă cu adevărat a fi omul tăcut, însă să se afle în continuă convorbire și cu Dumnezeu. Și Preasfânta Născatoare de Dumnezeu, desigur, nu era tăcută pentru că nu avea ce să spună, sau pentru că nu vorbea cu nimeni, ci pentru că se afla într-o continuă vedere a luminii necreate a lui Dumnezeu, într-o continuă împărtășire de dumnezeiescul har. Așadar, și puținele ei cuvinte, erau cuvinte pline de Duhul Sfânt, pline de viață veșnică, cuvinte care odihnesc și liniștesc pe om.
Trebuie restaurată comunicarea dintre oameni. Acest lucru este cu putință numai prin compasiune, suferind pentru ei, jertfindu-ne pentru ei; doar astfel poți deschide poarta celuilalt.