„În privința patimilor sufletului există o simplă măsură a înfrânării: îndepărtarea totală de (lucrurile) care duc la plăcere fatală. În privința alimentelor însă, așa cum nevoile oamenilor diferă ale unora de ale altora, după vârstă, îndeletnicire și obișnuința corpului, la fel și măsura și modul de folosire a alimentelor sunt diferite, după caz. Astfel, nu e cu putință să fie cuprinși într-o singură regulă toți cei care se exercită în pietate.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Virtutea este mai presus decât minunea!”.
Cum să înțelegem că suntem bolnavi duhovniceşte şi care este calea de tămăduire?
Nu există niciun păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu îl iubește pe omul pe care Însuși l-a creat, iar când acesta cere mila Lui i-o va da din belșug. Dumnezeu nu este nici procuror, nici polițist, ci doctor care tămăduiește și părinte care iubește. Acest lucru îl trăiește omul în Biserică, care este spital duhovnicesc. Astfel, când găsește un bun părinte duhovnicesc, care are virtutea discernământului, se tămăduiește de orice păcat ar fi săvârșit.
Cunoscând puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul, care nu dorește nimic altceva decât pierderea întregii omeniri, ca toți să fie părtași sorții lui, face tot ce-i stă în putință ca să ne împiedice de la rugăciune. Diavolul nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim, căci știe că pocăința sinceră poate șterge mulțime de păcate, ci încearcă mai cu seamă să devoreze timpul vieții noastre, insuflând în noi pofta de distracții, gustul pentru noutăți și chiar o anume sete de știință și cunoaștere din care până și ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea.
Oricine privește viața noastră contemporană din perspectiva vieții normale, așa cum era ea trăită de oamenii de mai demult – de pildă în Rusia, America sau în oricare altă țară din Europa Apuseană în veacul al XIX-lea – nu se poate să nu fie izbit văzând cât de anormală a devenit viața noastră de astăzi. Întregul concept de autoritate și supunere, de decență și politețe, de comportament public și privat – totul s-a schimbat drastic, s-a întors cu susul în jos, cu unele excepții izolate de oameni (de obicei, creștini de un anume fel) care încearcă să păstreze așa-numitul stil de viață „de modă veche”.
Nu fă din rugăciune roaba bunului tău plac. Nu spune nebunește: N-am niciun chef să mă rog. E o ocară adusă lui Dumnezeu, și adevărată hulă.
Sunt părinţi care trăiesc o oarecare deznădejde deoarece copiii lor crescuţi în Biserică de mici, participând la slujbe, luând Sfânta împărtăşanie, uneori par mai răi sau mai neastâmpăraţi decât alţi copii, care nu sunt în Biserică. Ce se întâmplă de fapt cu ei? Şi cum pot scăpa părinţii de această deznădejde?
Noi vorbim cu gura, dar cu mintea suntem departe… Şi ne mustră Iisus Hristos, spunea contemporanilor Săi acest lucru care ne doare şi acum când îl auzim: „Poporul acesta Mă cinsteşte numai cu buzele, iar cu inima este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8). Şi atunci, dacă e departe, aşteaptă… Noi însă suferim… Ne rugăm cu rugăciunile obişnuite şi plecăm din biserică sau de la locul de rugăciune tot aşa de răi, cum am fost până atunci. De ce?
Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înțelept, să nu uite să mulțumească pentru tot ce i se întâmplă în viață. Însă cei mai mulți dintre oameni fac precum cei nemulțumitori: disprețuiesc cele ce au și doresc cele ce le lipsesc. Robul e nemulțumit că nu-i liber. Cel născut liber e nemulțumit că nu s-a născut în altă țară, mai cu vază, că nu-i dintr-o familie renumită prin noblețe, care să fie celebră.
„Spune-mi pentru ce ne înnebunim de pofta de bani, când ne stau în față Împărăția cerurilor şi bunătățile acelea nespuse? Pentru ce preferăm pe cele vremelnice, pe cele ce de multe ori nu ne rămân nici până seara, în locul celor veşnice, care ne rămân pururea? Poate fi, oare o nebunie mai mare ca aceasta, să ne lipsim şi de bunătățile veşnice din pricina dorinței vremelnice şi nici de averi să nu ne putem bucura pe deplin?
Ce se întâmplă în familiile noastre când intervine un necaz, o încercare, o situație tensionată, o suferință trupească sau sufletească?
Hristos stă afară de uşa sufletului nostru şi bate ca să-I deschidem, nu intră înăuntru. Nu vrea să ne siluiască libertatea pe care El Însuşi ne-a dat-o. O spune în Apocalipsă: Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine (Apocalipsa 3, 20). Hristos este nobil. Stă afară de uşa sufletului nostru şi bate lin. Dacă Îi deschidem, va veni înlăuntrul nostru şi ne va dărui totul, pe Sine, tainic, fără zgomot.
“(…) În Psaltire găsim cuvintele: Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă! Când rostesc aceste cuvinte mă văd împărţit. Căci zicând lui Dumnezeu: Al Tău sunt eu, vorbesc despre mine însumi; însă îndărătul acestei expresii se ascunde şi alt gând, că nu este destul expresie. „Până când Tu însuţi, Dumnezeule, vei zice: Da, tu eşti fiul Meu, eu nu mă pot încrede în cuvintele mele: Al Tău sunt eu… Singure cuvintele mele nu sunt destul: trebuie ca şi Tu să dai mărturie sufletului meu şi, dacă vrei, şi împrejurul meu, despre faptul că eu sunt fiul Tău“.