Când ai o viață sfântă și fără de păcat, cunoașterea intelectuală poate da roade minunate. În schimb, o cunoaștere fără iubire nu poate mântui persoana.
Temeți-vă tare de a merge la litughie din obișnuință
„Să vă sfinţiţi cu împărtăşirea celor sfinte, să vă îndumnezeiţi prin gustarea celor dumnezeeşti…” Duminica a XIV-a după Cincizecime la Mănăstirea Suruceni
„Cele sfinte, Trupul și Sângele lui Hristos, sunt numai pentru cei care sunt sfinți. Dar nimeni nu este Sfânt, decât Unul Sfânt Iisus Hristos. Și astfel, la nivelul jalnicei „vrednicii” omenești, ușa este încuiată; nu există nimic ce putem oferi și care ne-ar face „vrednici” de acest Dar Sfânt. Într-adevăr nimic, cu excepția Sfințeniei lui Hristos Însuși, pe care El în nesfârșita Sa dragoste și milostivire ne-a împărtășit-o și nouă, făcându-ne „seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt” (I Petru 2, 9). Sfințenia Sa, și nu a noastră, este aceea care ne face sfinți și astfel „vrednici” a ne apropia și a primi Sfintele Daruri” (Pr. Alexander Schmemann)
Noi avem haină de nuntă?
Împăratul acesta despre care e vorba în parabolă a pregătit o nuntă pentru fiul său şi a invitat dinainte persoane care erau vrednice să vină la ospăţ. Şi a venit vremea nunţii fiului său şi a trimis pe slujitori la cei care fuseseră chemaţi. Şi ei i-au răspuns: “Nu putem veni!”. Erau prinşi cu griji lumeşti, cu cumpărări de terenuri în loc de ţarine, erau cu maşini frumoase în loc de boi, şi n-au venit. Aceştia suntem noi.
„Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”
Iubiţi credincioşi,
Pilda din Sfînta Evanghelie de azi, pe lîngă alte învăţături tainice ce le ascunde în ea, ne aduce aminte şi de haina de nuntă, cu care ne-am îmbrăcat la sfîntul şi dumnezeiescul Botez. De această haină ni se va cere răspuns în ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu de la sfîrşitul veacurilor.
Cum este haina sufletului tău când te întâlneşti cu Dumnezeu?
Toţi am primit o haină, în dar, la Sfântul Botez. Atunci se cântă: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Cu alte cuvinte, haina sufletului nostru este însuşi Hristos. Şi o păstrezi luminată când nu o pătezi prin păcatele tale, prin negrija ta.(…) Haina de care ni se vorbeşte nu este neapărat de natură fizică. Este vorba de veşmântul sufletului. Cum este haina sufletului tău când te întâlneşti cu Dumnezeu?
Dacă pe noi înşine ne cunoaştem cu greu, cu atât mai mult pe alţii
Cu voia lui Dumnezeu, pleacă de pe câmpul luptei duhovniceşti cei sfinţi şi cei păcătoşi, cei care au adunat şi cei care au risipit. Oare putem îndrăzni să enunţăm vreo apreciere cu privire la modul cum au trăit? Nu şi iarăşi nu! Iar pentru noi înşine va trebui să dăm răspuns.
«Chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor»
Pe vremuri, în facultățile de teologie se preda după un manual de filosofie al unui mare profesor, Emilian Vasilescu. Acesta le spunea studenților de la Sibiu: „Toată viața mea am căutat o definiție dată omului și sufletului uman, pe care, în schimb, am descoperit-o după ce am citit sute de tratate și zeci de filosofi, în Molitfelnic, cartea care-l însoțește pe preot de fiecare dată în parohie. Și spunea acolo o cântare din slujba înmormântării: «Chipul Slavei Tale celei negrăite sunt, deși port rănile păcatelor»”.
Nu lăsați lucrurile acestei lumi să vă risipească
Lumea care ne înconjoară trăiește astăzi mai dinamic decât înainte. Dar cu cât mai multă este forfota în lume, cu atât mai grea devine păstrarea unui cuget creștinesc. De pretutindeni năvălesc asupra noastră tot felul de idei care tulbură viața noastră. În vifornițele vremii noastre este de folos totdeauna a fi treaz. Este primul lucru pe care vi-l cer: ascultați cuvântul Evangheliei, fiți treji și încetați de a mai fi copii.
Calea lacrimilor este una din cele mai sigure pentru a ajunge la persoana deplină
Calea lacrimilor este una din cele mai sigure pentru a ajunge la persoana deplină. Prin lacrimi, toate puterile sufletului se împreunează şi astfel, ne putem ridica la putinţa de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, după porunca Dumnului. Este o anumită plinătate în persoana care plânge înaintea lui Dumnezeu, căci inima şi mintea sunt unite. Prin energia harului, mintea este răstignită şi coboară în inimă. Mintea se răstignește în nevoinţa de a trăi după poruncile Evangheliei.
Dacă nu există nemurire, lumea este absurdă și „totul este permis”
Este absolut adevărat că, dacă nu există nemurire, lumea este absurdă și „totul este permis” – adică nu merită să faci nimic, colbul morții îneacă toate bucuriile și nu te lasă nici măcar să plângi, căci ar fi zadarnic; într-adevăr, ar fi mai bine dacă o astfel de lume nu ar exista. Nimic din lume – nici iubirea, nici bunătatea, nici sfințenia – nu are nicio valoare, de fapt nu are nici sens, dacă omul nu continuă să trăiască după moarte.
Pe pământ, Adevărul Ceresc este bătut în cuie pe Cruce
Fiii de azi ai Bisericii sunt cu totul atipici, căci sunt produsul apostaziei generale. Ei vin la viața duhovnicească îngreuiați de mulți ani de viață în păcat, având noțiuni denaturate despre bine și rău. Adevărul lumesc asimilat de ei se ridică împotriva concepției despre Adevărul Ceresc care începe să prindă viață în sufletul lor. Iar aceste două adevăruri sunt, în esența lor, absolut diferite și ireconciliabile. Pe pământ, Adevărul Ceresc este bătut în cuie pe Cruce.
„Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!”
Hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici băutura trupului nu poate potoli setea lui. Trupul este din țărână, și hrana pentru trup este tot din țărână. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se află cele ce sunt asemenea lui. Dar sufletul se află în suferință; el se simte în această lume ca într-o țară străină, printre străini.
Faptul că sufletul nu are moarte, și că, în esența lui, își are sălaș în lumea cea fără de moarte, se dovedește prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulțumit într-o țară străină, și că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin și nu-l poate înviora.
Care este începutul mântuirii?
Mântuirea noastră începe prin renunțarea la lumea aceasta păcătoasă și desfrânată sau prin disprețuirea a tot ceea ce iubesc și laudă oamenii lumești; prin indiferența față de bunurile pământești, care nu au nici un preț, spre deosebire de cele veșnice, din ceruri.
„Iisuse, miluiește-mă”
Pentru viața modernă, parcă Dumnezeu a rânduit această rugăciune scurtă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, sau măcar limita rezumatului acesteia: „Iisuse, miluiește-mă’’.
Oricât de grăbiți am fi în viața aceasta de toate zilele, putem spune totuși din când în când „Iisuse, miluiește-mă”.
Atâta vreme cât ne luptăm cu patimile, rugăciunea minții nu este lucrătoare în inima noastră
Atâta vreme cât ne luptăm cu patimile, rugăciunea minții nu este lucrătoare în inima noastră. Chiar de avem pomenire neîncetată a lui Dumnezeu, adică rostirea repetată a rugăciunii, ea este rugăciune a înțelegerii. Rugăciunea este rostită de rațiune, nu de inimă. Însă când se pune în lucrare rugăciunea minții, nu numai că ne îndepărtăm de păcat, ci și păcatul fuge de la noi, și astfel putem trăi nepătimirea.
În vreme de ispită trebuie să ne rugăm stăruitor, cu lacrimi și cu zdrobirea inimii
Părinte, care sunt cele mai importante arme cu care biruim ispitele diavolului?
Ne comportăm ca şi cum Dumnezeu ne este dator
Adevărul imbatabil este că sufletul omului este nemuritor, şi că noi, oamenii, nu murim după plecarea din această viaţă. Rămâne doar ca sufletul să fie pregătit după moarte. Deci să ne punem în ordine sufletul nostru şi să-l avem cât se poate de curat.