În mijlocul Sfintei Liturghii cântăm: Pre Tine Te lăudăm, pre Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru. Folosim trei verbe pentru a da mulţumire şi numai unul pentru a aduce cereri înaintea lui Dumnezeu. Liturghia se mai numeşte şi Euharistie pentru că, în cadrul Liturghiei, aducem mulţumită lui Dumnezeu pentru toate, căci El pe toate le-a făcut pentru noi. În fapt, Dumnezeu a făcut totul pentru noi. Tot ce mai rămâne să-l facă este să ne dăruiască la Înviere trupurile întru nestricăciune, ceea ce se va întâmpla în acea slăvită zi a Celei de a Doua Veniri a Domnului nostru Iisus Hristos.
Să nu începeți prin a vă fi frică de ceva, pe motiv că nu sunteți îndeajuns de puternici, fiindcă „ajunge zilei răutatea ei”. Nu vă temeți de ziua de mâine, ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Celui ce v-a făcut astăzi să vă bucurați de pace duhovnicească toate îi sunt cu putință.
Pildele Vechiului Legământ spun, într-o rugăciune către Dumnezeu: „Bogăție și sărăcie nu-mi da, ci îmi rânduiește cele de lipsă și cele de ajuns” (Pilde 30, 8-9). Domnul meu, să nu-mi dai nici sărăcie și nici bogăție. Dă-mi ce îmi este necesar și suficient pentru nevoile materiale.
Incredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu – aceasta este sfânta smerenie. Ascultarea desăvârşită faţă de Dumnezeu, fără niciun fel de împotrivire, chiar şi dacă anumite lucruri par iraţionale şi greu de împlinit. Predarea în mâinile lui Dumnezeu.
În duh de rugăciune s-au aflat obştea monahală și credincioșii care au participat la Sfânta Liturghie praznicală de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Atmosfera de sărbătoare a fost înfrumuseţată de cântările corului mănăstirii.
Dacă Împărăția noastră ar fi de aici, din lumea aceasta, atunci am trăi veșnic în îndestulare, în pace și bucurie. Dar noi, aici pe pământ, sântem, cum se spune, în epitimie: trebuie să ne pregătim, să învățăm viețuirea cea cerească, să dobândim pacea lui Dumnezeu. Aici nimeni nu ne poate da pace, ci numai Dumnezeu dăruiește pace întregii făpturi și nouă – dacă o căutăm și dacă o dorim din inimă, dacă vrem să ne unim cu Dânsul. El voiește ca sufletul nostru să se unească cu Dânsul, cu Dumnezeul nostru, vrea ca dorirea și voința noastră să se unească cu voia Sa cea dumnezeiască, cu dorirea dumnezeiască, ca întreaga noastră făptură să se unească cu El – să simțim bucuria Vieții. Dar noi ne încurcăm mult în viața materială a acestei lumi, și nu mai avem timp să ne gândim la sufletul nostru, la pacea lui lăuntrică – și ne stricăm neîncetat pacea lăuntrică.
Un părinte a spus:
Mama mea, Sofia, nu știa carte, și era necăjită cu nu putea să învețe rugăciuni mai lungi, precum cele din cărțile de rugăciune. Părintele Arsenie i-a zis:
Rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajează de natura exterioară și de sine însuși. În acest fel, ea ține sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană. Cel ce nu se roagă rămâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare și al înclinațiilor patimilor sale care îl domină pe om mai mult decât o face natura.
De unde s-a deprins inima noastră să fie iubită cu atâta tărie? E limpede că noi toți dorim să fim iubiți și plăcuți de toți și de fiecare în parte. Inima noastră nu s-a putut deprinde aici, pe pământ, nici de la părinți, căci și ei sunt mărginiți de timp și de spațiu, iar sufletul caută la cele veșnice. Inima noastră s-a învățat să fie iubită și plăcută de la inima cea dumnezeiască și veșnică, căci și noi suntem dragoste dumnezeiască, de aceea suntem chemați să fim fiii luminii și fiii lui Dumnezeu, plini de dragoste dumnezeiască.
Potrivnicul nostru dintotdeauna, vrăjmașul care se străduiește din răsputeri să împiedice mântuirea noastră, este deosebit de viclean. De aceea, și ostașul lui Hristos, creștinul care se angajează în războiul cu patimile, trebuie să fie, și el, foarte abil. Inteligența unuia ca acesta este demonstrată de ingeniozitatea mijloacelor pe care le folosește pentru a-l înșela pe diavol și a-i zădărnici uneltirile și ispitirile. Scrierile patristice ne atrag atenția asupra multor astfel de cazuri de „inventivitate”, prin care ispititorul este alungat, iar sufletul creștinului vindecat.
Părinte, de ce atunci când cad în mâhnire am gânduri de hulă?
Legea cea mai profundă a vieţii nu constă numai în a nu face răul, ci în a face binele – ceea ce înseamnă, în primul rând, a-l accepta pe celălalt, a realiza unitatea fără de care până şi cea mai paşnică societate poate deveni un iad autentic. În esenţă, acesta este cel mai mare păcat dintre toate şi pentru iertarea lui ne rugăm noi în cea de-a cincea cerere cuprinsă în Rugăciunea Domnească. (Pr. Alexander Schmemann)