La marginea inimii tale, Domnul stă cu o lumânare înaltă, care arde fără fum şi fără să se topească. Domnul stă şi aşteaptă invitaţia ta spre a aduce lumânarea în inima ta şi spre a o lumina, spre a arde orice temere din inima ta, toate patimile egoiste şi toate dorinţele urâte şi spre a scoate din inima ta tot fumul şi duhoarea împuţită. Totuşi, voi spuneţi: „Unde este Domnul?”. La marginea vieţii voastre. De aceea viaţa voastră a devenit gheboasă. Dacă Domnul ar fi în centru, unde El a fost la început şi unde este locul Său de drept, viaţa ar fi dreaptă şi L-am vedea pe Domnul şi atunci n-am mai întreba: „Unde este Domnul?” (Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici)
În Duminica a VI-a după Paști numeroși credincioși s-au alăturat obștii monahale pentru a participa la Sfânta Liturghie, acea rugăciune comună a Bisericii care ne oferă posibilitatea de a ne vindeca de orbirea sufletească şi a ne umple de lumina lui Hristos. „Dumnezeu dragoste este, El cu neostoită sete caută pe fiecare dintre noi, Îi este dor de noi, în a Sa dragoste către noi, El nu se schimbă, oricât ne-am schimba noi față de El, El pururea năzuiește să ne covârșească cu bunătăți”, ne spune Sfântul Sofronie Saharov. Dumnezeu nu vrea să ne lase în orbirea noastră și ne oferă și în această Duminică o șansă în plus, să ne vindecăm de întunericul din noi, să ne apropiem de Dătătorul de Lumină și să trăim în Lumină.
„Dumnezeu este Lumină, iar absența Luminii provoacă întuneric, atunci când mintea nu este luminată de Dumnezeu, ea este întunecată, adică înnegrită. Există o analogie între minte și lentilele unui telescop. Când lentilele telescopului au o problemă, lumina nu poate trece prin ele și omul nu poate vedea. Tot astfel, când mintea omului este înnegrită, omul nu-L poate vedea pe Dumnezeu. Ochii necreați pe care îi are, adică harul necreat care sălășluiește în om, înlăuntrul minții omului, înlăuntrul inimii omului, harul acesta necreat a fost întunecat de petele de pe lentila care se numește „minte”. Și, pentru că lentila din telescopul ăsta nu e curățită, de aceea nici lumina nu strălucește prin ea, sau nu lasă lumina să treacă, încât să poată cineva să folosească telescopul, să vadă stelele așa cum trebuie. La fel, lentila care se numește mintea sau inima omului s-a înnegrit, de aceea omul nu vede întru sine Împărăția lui Dumnezeu care este înlăuntrul său, ori harul necreat care este înlăuntrul său. Și lucrul acesta se cheamă orbire. Omul e orb – a fost zidit să-L vadă pe Dumnezeu, dar nu-L vede pe Dumnezeu. Prin urmare, din punctul ăsta de vedere, omul este orb și nu vede Lumina”, menționează IPS Hieroteos Vlachos.
Lumina pe care vea să ne-o ofere Cel Care este „Lumina lumii“ (In 9, 25) nu este una oarecare şi dincolo de vindecarea celui nevăzător, despre care ne vorbește fragmentul evanghelic de astăzi (In 9, 1-38), reprezintă ceva mult mai adânc. „Soare nematerial, al dreptăţii, Hristoase Dumnezeule, Care celui din naştere lipsit de lumină i-ai luminat atât ochii trupului, cât şi pe cei ai sufletului, cu preacurată atingerea Ta, luminând şi ochii noştri cei sufleteşti, arată-ne fii ai zilei, ca să grăim Ţie, cu credinţă: Mare şi negrăită este milostivirea Ta spre noi, Iubitorule de oameni, slavă Ţie!“ (Slava Stihirilor vecerniei). Din această cântare înțelegem şi accentul pe care-l pune Mântuitorul Hristos în a Se prezenta ca „Lumină a lumii“, cea care ne vindecă pe noi, cei din abisurile întunecate ale păcatelor, oferindu-ne o vedere nouă cu ajutorul căreia să-L putem vedea, lăsându-ne pătrunși de Lumina Lui, devenind noi înșine lumină.
Efectul oricărei surse de lumină este luminarea celor din jur, scoaterea lor din întuneric și aducerea la lumină. Astfel s-a întâmplat și cu orbul, care prin minunea săvărșită de Dumnezeu, a primit nu doar posibilitatea de a vedea, ci și acel minunat dar, numit har, de a-L cunoaște pe Hristos, de a-L vedea. Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne vindece de orbirea sufletească, să ne lumineze și să ne umple sufletele noastre de lumină și de bucurie.