Jocul perfidului dușman al mântuirii rămâne același cu cel la care L-a supus pe Hristos Însuși (Luca 4, 1-13). Fiecare dintre noi avem propriul ținut al Carantaniei, în care diavolul ne oferă contrafacerile sale. Una dintre contrafaceri este teama de sfârșitul lumii.
Părinte, mulţi sunt nervoşi când se întorc acasă de la muncă.
Taina Cununiei lucrează şi asupra oamenilor necredincioşi? Pentru că astăzi oamenii se cunună fără să aibă habar ce înseamnă cununia sau chiar relaţia cu Dumnezeu.
„Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe dânsul” (Facerea 1, 27).
Într-o după-amiază stăteam la Metoc cu o doamnă și discutam problemele ei. Privind afară, am văzut oprind un Mercedes lucitor, din care a coborât o tânără. M-a salutat de departe și a intrat în biserică. Peste puțin a ieșit plângând și s-a așezat singură pe o altă bancă. Peste o oră, când am terminat discuția cu acea doamnă, m-am apropiat de ea și am întrebat-o de ce plângea și dacă aștepta pe cineva.
Toate amintirile noastre din copilărie ne aduc înaintea ochilor gesturile frumoase și mișcătoare, neuitate și vrednice de urmat ale iubirii mamei. Iubirea mamei este atât de mare încât nu se descrie și nu se măsoară. Este dar dumnezeiesc pe care-l primim câtă vreme trăiește mama noastră iubitoare.
– Cum să-mi aduc vrerea spre cele bune şi să stărui mai mult în cele bune?
Ei bine, am examinat pe scurt situaţia de pe poziţiile părinţilor; acum, câteva cuvinte despre felul în care o vede tânăra generaţie. Aceştia, bineînţeles, au „dreptatea lor”. În Sfânta Scriptură stă scris: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va uni cu femeia sa, şi vor fi amândoi un trup” (Facere 2, 24). Oamenii se maturizează, părăsesc casa părintească şi îşi întemeiază propria familie.
Mitropolitul Atanasie de Limasol, într-un cuvânt ținut înaintea dascălilor și elevilor școlilor catehetice din Mitropolie, vorbește despre educația tinerilor în Biserică: dobândirea dragostei de Dumnezeu și de aproapele.
Viața de familie e ca un poligon de testare a calității iubirii noastre. Numai dragostea autentică poate depăși greutățile, poate sprijini în clipa cea grea, poate să nu trădeze, ci să prețuiască ceea ce are, să nu inventeze, ci să privească situația cu ochi lucizi – iar toate premisele născocite, false, idealizarea, visarea se sfârșesc prin dezamăgire, mânie, ciudă, agresiune și tot felul de alte nenorociri.
Biserica şi-a exprimat teologia pentru fiecare lucru în slujbele şi cântările Bisericii. Teologia despre căsătorie a introdus-o în textele Tainele Căsătoriei. Din păcate, nimeni nu este atent la textele Tainei nunţii atunci când se săvârşeşte nunta şi nici nu facem ceea ce fac unii creştini mai evlavioşi care, în fiecare an, în ziua aniversării căsătoriei, stau şi citesc rugăciunile din slujba nunţii, aşa cum şi monahul, în ziua de aniversare a tunderii în monahism, ar trebui să citească rugăciunile din slujba tunderii.
Viaţa nu este benchetuială, aşa cum cred unii care ajung la nuntă şi apoi cad din cer pe pământ. Nunta este o mare întinsă care nu ştii ce-ţi scoate în cale. Te căsătoreşti cu persoana ce-ai ales-o cu frică şi cutremur, cu multă luare-aminte şi după un an, doi ani, cinci ani îţi dai seama că şi-a bătut joc de tine. Este o concepţie greşită să credem că nunta este calea în care trebuie să căutăm fericirea noastră, refuzul Crucii.
În foarte multe cazuri vin oamenii la spovedit înainte de cununie și spun: „Știți, părinte încercăm. Dacă nu merge…”. Și nu-i de râs, că-i de plâns. Dacă nu merge, aruncăm peste gard tot! Toate visele noastre, tot ceea ce am vorbit despre noi, despre copii copiilor noștri…Pentru că o familie nu înseamnă o familie, înseamnă un neam. Pentru că un neam nu înseamnă un neam, înseamnă omenirea întreagă.
Să dedicăm destul timp copiilor noștri, să discutăm, să glumim împreună cu ei, să dezvoltăm un dialog. Când încetează dialogul, atunci să ne temem! Pentru a exista comunicare, este nevoie neapărat de dragoste, răbdare, timp, înțelegere deplină, atitudine binevoitoare. Dacă un copil se teme și se tot gândește cum va face față tatălui ‒ judecător obiectiv, imparțial ‒, sau mamei ‒ severă și stranie ‒, atunci el se va închide înlăuntrul său, va încerca să-și rezolve problema apelând la prietenii săi, care nu sunt întotdeauna cei mai buni sfătuitori.
Prima patimă, mândria, sau mai bine zis egoismul, este izvorul și rădăcina tuturor patimilor. Mândria orbește mintea și izgonește luminarea lui Dumnezeu, având ca rezultat aruncarea omului în cumplite patimi, deoarece lucrează înăuntrul nostru ca o beție aducătoare de moarte ce împinge pe om în prăpastia eșecului. Mândria nu știe și nu poate să conceapă realitatea, ci trăiește în lumi false, mincinoase, construite cu închipuirea bolnavă a egoismului.
Dacă între copii şi părinţi s-a stabilit o relaţie de dragoste şi copilul se încrede în părinţii lui şi-i respectă, de multe ori pentru a-l dojeni e de ajuns doar o privire severă sau tristă ca el să-şi dea seama că greşeşte.
Sfinţilor mucenici, care bine v‑aţi nevoit şi v‑aţi încununat, rugaţi‑vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”, așa auzim cântându-se în cea mai fastuoasă slujbă a Sfintei Biserici – Taina Sfintei Cununii. Ne întrebăm, de ce oare dumnezeiștii părinți și imnografi, alcătuitori ai rânduielii Tainei Sfintei Cununii, au ales ca într-unul dintre cele mai importante momente din viața familiei creștine să se vorbească mirilor despre mucenicie? De ce se cântă despre sânge vărsat, despre renunțare la lume, renunțare la propriul „eu”, atunci când toți se bucură pentru noua familie ce s-a format în marea familie – Biserica?