În foarte multe cazuri vin oamenii la spovedit înainte de cununie și spun: „Știți, părinte încercăm. Dacă nu merge…”. Și nu-i de râs, că-i de plâns. Dacă nu merge, aruncăm peste gard tot! Toate visele noastre, tot ceea ce am vorbit despre noi, despre copii copiilor noștri…Pentru că o familie nu înseamnă o familie, înseamnă un neam. Pentru că un neam nu înseamnă un neam, înseamnă omenirea întreagă.
Să dedicăm destul timp copiilor noștri, să discutăm, să glumim împreună cu ei, să dezvoltăm un dialog. Când încetează dialogul, atunci să ne temem! Pentru a exista comunicare, este nevoie neapărat de dragoste, răbdare, timp, înțelegere deplină, atitudine binevoitoare. Dacă un copil se teme și se tot gândește cum va face față tatălui ‒ judecător obiectiv, imparțial ‒, sau mamei ‒ severă și stranie ‒, atunci el se va închide înlăuntrul său, va încerca să-și rezolve problema apelând la prietenii săi, care nu sunt întotdeauna cei mai buni sfătuitori.
Prima patimă, mândria, sau mai bine zis egoismul, este izvorul și rădăcina tuturor patimilor. Mândria orbește mintea și izgonește luminarea lui Dumnezeu, având ca rezultat aruncarea omului în cumplite patimi, deoarece lucrează înăuntrul nostru ca o beție aducătoare de moarte ce împinge pe om în prăpastia eșecului. Mândria nu știe și nu poate să conceapă realitatea, ci trăiește în lumi false, mincinoase, construite cu închipuirea bolnavă a egoismului.
Dacă între copii şi părinţi s-a stabilit o relaţie de dragoste şi copilul se încrede în părinţii lui şi-i respectă, de multe ori pentru a-l dojeni e de ajuns doar o privire severă sau tristă ca el să-şi dea seama că greşeşte.
Sfinţilor mucenici, care bine v‑aţi nevoit şi v‑aţi încununat, rugaţi‑vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”, așa auzim cântându-se în cea mai fastuoasă slujbă a Sfintei Biserici – Taina Sfintei Cununii. Ne întrebăm, de ce oare dumnezeiștii părinți și imnografi, alcătuitori ai rânduielii Tainei Sfintei Cununii, au ales ca într-unul dintre cele mai importante momente din viața familiei creștine să se vorbească mirilor despre mucenicie? De ce se cântă despre sânge vărsat, despre renunțare la lume, renunțare la propriul „eu”, atunci când toți se bucură pentru noua familie ce s-a format în marea familie – Biserica?
Şezând la un ceai împreună cu Alexandra Petrovna Silina şi Alexandru Stepanovici Kedrov, în apartamentul lui Leapardavo, am întrebat din politeţe, fără un interes sincer cum se mai simte Ana Petrovna Lamanova. Şi mi s-a răspuns că e bine, sănătoasă.
Țelul căsătoriei este iubirea dezinteresată. Prin căsătorie noi suntem învățați iubirea dezinteresată, care este chip al Iubirii lui Dumnezeu. Să nu ne pese de noi înșine, ci de celălalt – aceasta este dragostea dezinteresată.
Am ezitat aproape doi ani înainte de a scrie aceste rânduri, de teamă să nu fiu înțeles greșit. Am hotărât să risc, totuși, după ce am auzit recent o domnișoară de aproape 40 de ani spunându-i unui preot: „Părinte, eu vreau să mă căsătoresc! Dar, știți, nu mă interesează atât de mult cine va fi soțul meu, ci mă interesează mai degrabă să am copii cu el”.
Uneori trebuie să călătoriţi împreună cu soţul, pentru ca în viaţa lui să nu existe o discordanţă izbitoare între viaţa de unul singur şi viaţa în familie. Şi să nu grăbiţi evenimentele: la cununie trebuie să se meargă cu responsabilitate şi în mod conştient, căci aceasta este o Taină care obligă la multe.
În căsătorie, iubirea se impune şi pentru încă un motiv, să zicem mai bine datorită unei anumite particularităţi. Este vorba de firea femeii, care este creaţia şi rodul iubirii (ea a fost creată din coasta lui Adam, care se afla în partea de lângă inimă) şi, prin urmare, nu se află în starea ei firească atunci când e lipsită de iubire. Ea însăşi izvorăşte iubire prin mijlocirea maternităţii ei şi cu dreptate cere să fie iubită, de vreme ce ea însăşi, potrivit firii şi locului ei, iubeşte.
Căsătoria este năzuinţa spre o relaţie sufletească reciprocă. Este ca şi cum unul dintre soţi îl împlineşte pe celălalt. Căsătoria este o căldură emoţională, care încălzeşte sufletele oamenilor. Doar credinţa creştinească şi viaţa bisericească pot reanima, pot renaşte sufletul omenesc, pot insufla în el dragoste.
Vorbim adesea de şapte taine. În această privinţă, o „taină” este semnul prezenţei mistice a unei persoane sau a unei întâmplări adevărate. O icoană, de pildă, este o taină.
Este un fapt binecunoscut că astăzi căsătoria trece printr-o criză. Acest lucru este adeverit de numărul mare de divorțuri, dar și de mulțimea de perechi care, fără să mai ajungă la divorț, trăiesc în concubinaj și nu găsesc nici o fericire și nici o bucurie în legăturile lor.
Ne întoarcem la Hristos. Şi dacă ne întoarcem după căsătorie, cum mă întreba cineva astăzi, şi ne trezim aşa, după o vreme, că ne apucă pe unul să ne ducem la biserică, şi pe celălalt nu îl apucă, ce să facem?
Nu trecuse nici un an de când Dumnezeu îi unise prin taina căsătoriei.
Iubirea cea adevărată şi neschimbătoare, care ne este poruncită de Dumnezeu, poate să fie pusă în lucrare şi să aducă roade. Toate cele din jurul nostru sunt curgătoare, nestatornice şi se mişcă continuu. Ce anume rămâne neschimbat în societate, în înrudirile şi în colaborările dintre oameni? Numai în căsătoria legiuită stăpâneşte dragostea curată şi dezinteresată, deoarece, potrivit poruncii dumnezeieşti, „ceea ce Dumnezeu a unit, nimeni nu trebuie să despartă”.
Într-o zi a venit la Colibă cineva şi mi-a spus că este foarte mâhnit, pentru că nu se înţelege cu femeia lui. Cu toate acestea am văzut că nu există ceva serios între ei. El are o “umflătură”, femeia lui alta şi de aceea nu se pot apropia unul de altul. Au nevoie de puţină “rindeluire”.