Este un fapt binecunoscut că astăzi căsătoria trece printr-o criză. Acest lucru este adeverit de numărul mare de divorțuri, dar și de mulțimea de perechi care, fără să mai ajungă la divorț, trăiesc în concubinaj și nu găsesc nici o fericire și nici o bucurie în legăturile lor.
O cauză serioasă a acestei crize este faptul că creștinii care se însoțesc prin unirea nunții nu trăiesc această unire ca taină.
Mulți creștini, influențați de atmosfera seculară și atee a epocii noastre, foarte răspândită astăzi prin mass-media: ziare, șlagăre, periodice, reclame – percep căsătoria doar ca un eveniment firesc, biologic sau socio-economic. Pansexualismul a influențat foarte adânc gândirea omului contemporan cu rezultatul că acesta consideră că unica sursă a fericirii sale este sexul. Astfel, căsătoria este considerată un joc erotic legal și acceptat de societate, fără ca perechea să aibă nici o conștiință a răspunderii și a misiunii. Odată consumată satisfacția erotică, căsătoria nu mai are nici un sens. Soții se despart, ca să-și găsească un alt partener și să trăiască o nouă aventură.
Dacă însă căsătoria rămâne un eveniment firesc și social, fără să devină ”taină”, fără să intre în Biserică, cu alte cuvinte, fără să intre în această Împărăție a lui Dumnezeu și să se transfigureze, nu este cu putință să se salveze nici pe ea însăși și nici nu poate să-i mântuiască pe alții.
Căsătoria, ca fapt firesc și social, aparține lumii care există în afara Bisericii. Nu trebuie să uităm că lumea din afara Bisericii, cu toate elementele ei: viață, om, natură, societate – toate acestea nu se mântuiesc. Sunt fețe ale lumii căzute, care, din pricina păcatului strămoșesc, a fost otrăvită, s-a îmbolnăvit de moarte. Astfel, și nunta, ca eveniment firesc sau social, este bolnavă și prin însăși firea ei nu este în stare să îl mântuiască pe om și să îi dăruiască o viață integră și plenară.
Când nunta devine ”taină” îi trece pe soți și căsătoria lor firească din lumea veche, care nu se poate mântui și care este lipsită de Dumnezeu, din lumea egoismului, a stricăciunii și a morții, în lumea nouă, dumnezeiesc-omenească a Împărăției lui Dumnezeu, a dragostei și a Bisericii.
Orice Taină, de altfel, este o trecere și o transformare a lumii vechi și a vieții vechi în lume nouă și în viață nouă în Hristos, care se oferă ca dar al Duhului Sfânt. Mai ales prin Sfântul Botez, omul părăsește lumea cea veche, ca să intre definitiv în Împărăția lui Dumnezeu și prin Dumnezeiasca Euharistie se unește prin Hristos cu Sfânta Treime și cu toți credincioșii mântuiți. Fără Dumnezeiasca Euharistie nu există Biserică, pentru că altfel credincioșii nu se pot uni cu Dumnezeu și nu pot deveni un nou trup dumnezeiesc-omenesc.
Ceea ce se întâmplă în Dumnezeiasca Euharistie se întâmplă și în Taina Nunții. Soții se unesc cu Hristos și prin Hristos unul cu altul într-o unitate veșnică și dumnezeiesc-omenească. Dintr-o unire care aparține unei lumi vechi și bolnave se transformă într-o unire sănătoasă în Hristos, în zidire nouă care aparține Împărăției lui Dumnezeu.
Mai simplu: prin Taina Nunții nu se unește doar mirele cu mireasa, ci se unesc între ei, unul cu altul, și cu Hristos sau, mai degrabă, se unesc amândoi în Hristos, ceea ce face unirea aceasta sfântă, desăvârșită, sănătoasă, dumnezeiesc-omenească. Se înțelege că, pentru a deveni un fapt al transfigurării în dimensiunile Împărăției lui Dumnezeu, nu este de ajuns o urmare formală a tipicului Nunții din partea viitorilor soți, fără o participare conștientă la Taina care se săvârșește.
Doar printr-o participare conștientă la Taina Nunții se poate întemeia o nouă ”casă”, o mică Biserică, o mică Împărăție a Dumnezeului Treimic. Este semnificativ faptul că Taina începe, ca și alte Taine, cu Binecuvântarea Sfintei Treimi: ”Binecuvântată este Împărăția Tatălui și Fiului și Sfântului Duh…”. Ceea ce îi unește pe cei doi soți nu este doar atracția sexuală, interesul social sau altele, ci înainte de toate Hristos. În noua casă nu împărățește în chip despotic bărbatul sau femeia, ci Hristos, pentru că amândoi doresc să facă voia lui Hristos, iar nu propria lor voie. Prin întemeierea familiei creștine se întemeiază o mică Împărăție a lui Dumnezeu. Soții sunt încununați ca împărați în timpul ceremoniei, în timp ce se cântă: ”Doamne, Dumnezeul nostru cu slavă și cu cinste încununează-i pe dânșii…”.
Este atât de sfântă unirea dumnezeiesc-omenească a Nunții după Dumnezeu, încât Apostolul Pavel, gura lui Hristos, aseamănă legătura soților cu legătura dintre Hristos și Biserică: ”Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5:32).
Se înțelege că, pentru a fi o manifestare și o descoperire a Nunții lui Hristos cu Biserica, trebuie ca soții să biruiască permanent, clipă de clipă, pe omul cel vechi pe care îl ascund în ei, să-și răstignească egoismul și patimile și să dobândească în adâncul lor sfânta virtute a smereniei. Din această perspectivă, Nunta este o participare la moartea și învierea lui Hristos.
Nimeni nu poate să trăiască noua viață înviată a lui Hristos, dacă nu se răstignește mai întâi odată cu El și nu îngroapă pe omul cel vechi. Cei doi soți se ajută reciproc să îl răstignească pe omul vechi. Acest lucru este foarte greu. Este un fel de martiriu. Nu este întâmplător că la slujba Nunții se cântă: ”Sfinților Mucenici, care bine v-ați nevoit și v-ați încununat…”, în timp ce se săvârșește o litanie care îl are în frunte pe preot și Sfânta Evanghelie. Litania aceasta ne amintește că Nunta este o cale neîntreruptă a soților către Împărăția lui Dumnezeu, o nevoință continuă spre dobândirea sfințeniei. Parcursul acesta se va face avându-l în frunte pe Hristos și Evanghelia prin calea martirică a nevoinței de fiecare zi a soților, de a se lepăda de sinele lor rău și de a face voia lui Dumnezeu, oferindu-se partenerului lor de viață. Dacă soții creștini nu înțeleg că nunta lor este o nevoință și o jertfă, cum va supraviețui relația lor când vor apărea primele greutăți?
Cele spuse mai sus nu epuizează teologia ortodoxă despre Nuntă, ci reprezintă doar câteva gânduri introductive.
Trebuie totuși să înțelegem că nunta și familia nu pot să fie salvate, dacă soții creștini nu sunt catehizați și nu dobândesc conștiința esenței căsătoriei, anume că este Taină a Bisericii. Multe avem de făcut în acest sens, noi, păstorii Bisericii noastre. Lucrarea noastră nu este cea a grefierului – de a da o binecuvântare și de a înregistra un eveniment social –, ci este lucrarea păstorului și a îndrumătorului întru Hristos.
Viitorii miri, cei proaspăt căsătoriți și soții creștini trebuie învățați de păstorii lor care este însemnătatea nunții, pentru că este ”taină”, trebuie învățați cum se cuvine să își trăiască viața pământească după voia lui Dumnezeu. În această lucrare a noastră, dificilă – lucrare cu adevărat de pastorație – trebuie să fim ajutați și de frații noștri mireni, care sunt mâinile și picioarele clericilor.
Sfințirea și salvarea nunții și a familiei nu este doar lucrarea episcopului și a preoților, ci a întregii comunități, a parohiei, și prin aceasta toți sunt chemați să îi sprijine pe păstori, fiecare după chemarea și după harisma dăruită lui.
Sursa: Periodicul ”Efimerios”, aprilie 2003, rezumat al catehezei susținute la Centrul de Sprijinire a Familiei și a Sfintei Arhiepiscopii a Atenei, pemptousia.ro