Rugăciunea întotdeauna trebuie să fie înălţarea minţii şi a inimii către Dumnezeu. Când, înălţându-ne către Dumnezeu, Îl preamărim, Îi mulţumim şi Îl rugăm să ne dăruiască bunuri duhovniceşti, cu conştiinţa şi cu sentimentul măreţiei Lui şi a binefacerilor Lui, şi a milostivirii Lui celei mari, atunci ne rugăm sau ne aflăm în stare de rugăciune… Dacă noi, rostind rugăciuni, nu facem numai să pronunţăm cuvinte, ci avem şi gânduri şi sentimente potrivite, tocmai aceasta este rugăciunea adevărată.
Întrebaţi, de ce facem pomenire celor răposaţi? Fiindcă aşa ni s-a poruncit să facem. Iar că ni s-a poruncit aşa, se vede din faptul că în Biserica lui Dumnezeu nu au fost nicicând vremuri în care să nu se facă pomenire pentru cei adormiţi. Asta înseamnă că este o predanie de la Apostoli şi de la Domnul însuşi. Mintea noastră prăpădită însă îşi vâră pretutindeni nasul ţipând: „De ce?” şi iar „De ce?”. Cel mai bine este să-i dați cu credinţă tare un bobârnac peste nas, şi atunci va sta cuminte la locul ei.
Nu putem trăi fără treburi și ocupații. Dumnezeu ne-a dat puterea de a lucra, care trebuie exersată. De aceea, fiecare își are treburile și ocupațiile lui. Acestea cer atenție, dar, pe de altă parte, sporirea morală, care este cea mai importantă, cere ca atenția să ne fie mereu îndreptată la Dumnezeuu.
Cum să le punem de acord? Trebuie să îndeplinim toate treburile și ocupațiile ca și cum ar fi lucrări dumnezeiești, pe care ni le-a dat Dumnezeu și să I le închinăm Lui. Când vom lucra astfel, nu ne vom depărta atenția de la Dumnezeu, pentru că vom fi însoțiți de grija ca ceea ce facem să-I fie plăcut Domnului.
Aduceţi-vă aminte cum aţi întâmpinat mulţi dintre voi anul cel nou, şi acum judecaţi singuri, cu sânge rece, dacă seamană asta cu ceva cât de cât creştinesc! Să jucaţi carţi până la miezul nopţii ori să pălăvrăgiţi despre toate fleacurile, iar la miezul nopţii, la hotarul dintre anul vechi şi anul cel nou, să luaţi paharele şi să vă învârtiţi – ce înseamnă asta? Ce noimă e aici?
Lucrarea de căpetenie în ceea ce ne priveşte e lupta cu păcatul. Luptă-te, nu te da bătut, şi vei învinge, şi nu va fi păcat întru tine. Dacă şi ceilalţi vor face la fel, nici în ei nu va fi păcat, şi va fi pretutindeni împărăţie luminoasă a sfinţeniei şi dreptăţii.
Cel ce se luptă trebuie să aibă arme şi să ştie cum să le folosească, altfel spus, să ştie cum să lupte. V-am înfăţişat cu un alt prilej panoplia creştină şi v-am lămurit că este neapărată nevoie să vă înarmaţi cu ea.
Fugi întotdeauna de ceea ce este prea mult și prea puțin în virtute, și caută cu osteneală calea de mijloc, ca să faci tot lucrul la vremea lui și cu măsura cuvenită.
Iată ce e prea mult: postul și privegherea prelungite, goliciunea, lanțurile și celelalte pe care țile iei asupră-ți mai presus de puterile tale; iar calea de mijloc e a mânca în fiecare zi, numai nu până la saț, a dormi potrivit și a te osteni și a face toate după predania cea credincioasă a Bisericii și după tipicul călugăresc – că oarecare din Părinți a zis: „Ce este peste măsură este de la demoni”.
Mare scofală că aţi întâmpinat neplăceri! Toate acestea sunt în firea lucrurilor. Adică, nu aveţi de ce să vă tulburaţi. Iată la ce să vă gândiţi mai bine: cum să suportaţi o lovitură peste obraz şi, mai mult, cum după această palmă să întoarceţi şi celălalt obraz? Căci aceasta este porunca Domnului! Dacă ceea ce s-a întâmplat este o palmă peste un obraz, întoarceţi-l şi pe celălalt. Iar dumneavoastră vreţi să o ștergeți! Bună elevă a lui Hristos! Iar acesta-i abia alfabetul, adică stă scris pe primele pagini, la începutul Evangheliei.
Începutul celui care doreşte să-şi asume viaţa monahală este însoţit de semne. Cei care intră în monahism ştiu acest lucru. E mai mult decât dorinţa care îmboldeşte pe cineva către această vieţuire, deşi această dorinţă este chiar temelia ei.
Se petrec însă şi alte întâmplări în care se vede clar mâna lui Dumnezeu. Acestea vor sluji mai târziu ca reazem dătător de nădejde pentru a putea termina ceea ce ai început şi te determină să-ţi fixezi şi să-ţi duci la împlinire scopul.
Praznicul Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu descoperă ochilor minții noastre o priveliște nespus de mângâietoare și aducătoare de bucurie! El ne descoperă cerul, iar acolo – pe Stăpâna de Dumnezeu Născătoare, ce mijlocește pentru noi înaintea Domnului și atrage în urma sa, ca să mijlocească în același fel, toată ceata Sfinților, ce sunt puternici prin îndrăznirea către Domnul; iar în urma lor ni-L descoperă pe însuși Domnul tuturor, Ce ia aminte la mijlocirea aceasta și Se lasă înduplecat de ea.
Să ai un canon zilnic de rugăciune, nu însă foarte mare, ca să-l săvârșești, în pofida tuturor treburilor tale. În timpul liber, să te adâncești în sensurile rugăciunilor canonului tău, înțelegând fiecare cuvânt, trăind fiecare frază și pregătindu-ți inima pe măsură, încât la vremea rugăciunii să le înțelegi lesne.
Osândirea atrage asupra omului o judecată aspră. În loc să ne osândim aproapele trebuie să ne rugăm pentru el. Trebuie să ne schimbăm pe noi înșine, nu pe alții
„Mă las furată de discuții și cad în păcatul osândirii. Mă strădui să nu osândesc și să nu vorbesc de rău. Atâta timp cât tac din gură nu se întâmplă nimic, dar cum încep să vorbesc parcă mi se întunecă mințile: când îmi vin în fire am vorbit deja de rău o grămadă.”
Despre boală ca nevoinţă mântuitoare
Mila lui Dumnezeu fi e cu dumneavoastră! Vă tot văitaţi, dar vă văitaţi în chip mântuitor, pentru lucrarea mântuirii. Să binecuvânteze Domnul grijile dumneavoastră în această privinţă. Sunteţi bolnav cu trupul, iar lucrarea mântuirii cere osteneli şi lipsuri. Ce să faceţi? Răbdaţi cu seninătate sănătatea dumneavoastră şubredă şi mulţumiţi pentru ea lui Dumnezeu – fiindcă, de n-ar fi ea, poate că aţi umbla cu picioarele în sus, în vreme ce acum şedeţi şi umblaţi cum trebuie.
Despre boală şi felul de viaţă dus. Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastră!
V-aţi îmbolnăvit? Dar slavă lui Dumnezeu că vă înzdrăveniţi sau v-aţi înzdrăvenit deja. Slavă lui Dumnezeu şi pentru ca aţi îndurat nu fără folos boala. Învăţăturile pe care le-aţi primit din cele întâmplate cu dumneavoastră sunt foarte însemnate şi în viaţa lumească, cu atât mai mult în cea duhovnicească.
Boala este lucru al înţelepciunii Dumnezeieşti. Milostivirea lui Dumnezeu fie cu dumneavoastră!
Dacă totul e de la Domnul, şi boala dumneavoastră este tot de la El. Dacă tot ce este de la Domnul e spre mai bine, înseamnă că şi boala dumneavoastră. […] Vrăjmaşul vă insuflă: „Nu vei rezista”. Răspundeţi-i: nici nu mă gândesc să rezist de unul singur, ci nădăjduiesc că Milostivul Domn nu mă va lăsa singur, ci mă va ajuta să ţin piept cum m-a ajutat şi până acum. Iarăşi boala! Să vă dea Domnul răbdare şi seninătate şi să vă izbăvească de cârtirea cea păcătoasă!
Supărarea vine din autoapreciere, datorită căreia oamenii socotesc și simt că merită multe; de aceea, când cineva îndrăznește să nu le acorde cele cuvenite, se enervează și pun la cale răzbunarea. Bine faceți că nu îngăduiți aceste sentimente, dar nu este bine că le lăsați uneori să zăbovească mult timp în voi. În câteva zile vrăjmașul stârnește în voi furtuna răzbunării.
Străduiți-vă să faceți astfel încât, nici o clipă nelăsând să treacă, să vă apucați și să vă nimiciți autoaprecierea.
Cel ce defaimă pe cel ce i-a spus sau i-a făcut vreun lucru rău deopotrivă cade în păcat şi asemenea lui se arată, puţin la suflet şi lipsit de dreaptă socotinţă – căci răsplăteşte cu rău pentru rău şi, alăturându-se facerii de rău a celui ce i-a făcut lui rău, dimpreună cu el se face călcător legii, care grăieşte: «Nu răsplăti rău pentru rău sau ocară pentru ocară» (I Petru 3, 9).
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2010, p. 191
“Episcopul Teofan Zăvorâtul (+1894) a fost un Sfânt Părinte al Ortodoxiei secolului al XIX-lea.
Pe lângă faptul că a fost un scriitor de seamă al literaturii ascetice, a fost şi un profet în toată puterea cuvântului. Nu a fost numai un ierarh şi un dascăl de prim rang, recunoscut astfel atât în vremea sa, cât şi în vremurile noastre, ci şi un om foarte smerit, accesibil celor simpli. Pentru a face înţelese unele adevăruri adânci şi de taină creştinilor din timpul său, a căror mântuire o dorea sincer, s-a folosit de un limbaj simplu. Calea către mântuire, aşa cum bine ştia, înseamnă dobândirea duhului Părinţilor, care presupune o inimă smerită, un fel de a fi smerit şi neprefăcut.