Pentru a ne cerceta, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre trei aspecte ale vieţii noastre: (1) spre fapte – acţiuni unice, săvârşite într-un anumit moment, într-un anumit loc şi în anumite circumstanţe; (2) spre dispoziţiile inimii şi inclinaţiile caracteristice, ascunse în fapte; (3) la duhul general al vieţii.
1. Faptele
Viaţa noastră întreaga consta într-o succesiune neîncetată de acţiuni: a gândurilor, a cuvintelor, a faptelor, care se succed şi se gonesc unele pe altele. Nu exista posibilitatea de a cerceta toate aceste acţiuni – pe fiecare în particular – şi de a preciza valoarea lor morală. N-o să puteţi, niciodată, chiar dacă doriţi, să alegeţi şi să judecaţi acţiunile pe care le săvârşiţi într-o singură zi. Omul este o fiinţă complexă. Câte fapte gândeşte şi reface de dimineaţă până seara! Câte face de la o spovedanie la alta! Cum, dar, să fie?
Nu exista posibilitatea de a alege şi de a judeca toate în parte. Noi avem un paznic neadormit – conştiinţa. Ea nu permite nimic dintre cele rele; oricât aţi spune că nu e nimic şi că toate trec, ea nu va înceta să repete: „este păcat, este păcat”. Iată primul sfat: ascultaţi-vă conştiinţa şi toate acele fapte pe care ea le demasca, recunoaşteţi-le greşite şi, fără a le găsi scuze, pregătiţi-vă să le spovediţi.
Acest lucru poate fi numit primul şi cel mai important, anume să mărturiseşti că eşti cu adevărat vinovat de ceea ce conştiinţa demască, cu dorinţa de a-l evita pe viitor – şi ar fi de ajuns dacă am putea fi convinşi că însăşi conştiinţă este, în toate, perfectă. Dar, de multe ori, pe unele le uită, din cauza confuziei, pe altele – din cauza vechimii, iar pe altele nu le socoteşte păcate – din neştiinţă sau necunoştinţă celor trebuincioase.
În acest moment, în ajutorul conştiinţei vin poruncile lui Dumnezeu expuse de Cuvântul Lui, pe care, cercetându-le, să ne întrebăm dacă n-am făcut ceva contrar acestor porunci. Astfel, ne amintim multe lucruri de care am uitat şi altele ni se arată într-o altă lumină decât le vedeam înainte.
Cuvântul Domnului este asemănător unei oglinzi. La fel cum, uitându-ne în oglindă, vedem unde este vreo pată sau vreun fir de praf, pe faţă sau pe haină, la fel şi sufletul, citind Cuvântul lui Dumnezeu şi cercetând poruncile scrise, nu poate să nu vadă dacă conştiinţa împlineşte sau nu acele porunci: conştiinţa, astfel luminată de Cuvântul Dumnezeului Celui Viu, îi va arăta sufletului, fără ipocrizie, acest lucru.
Iată care este al doilea sfat: căutaţi poruncile şi vedeţi dacă le urmaţi. Faceţi aşa cu fiecare poruncă şi observaţi ce fapte aţi săvârşit împotriva fiecăreia. Cu această metodă, o să judecaţi mai amănunţit toate faptele săvârşite de dumneavoastră. Cum, însă, este mai uşor să facem acest lucru? Aţi citit Catehismul? Acolo, fiecare poruncă este tâlcuita şi se arata ce fapte bune se fac, urmând poruncile, şi ce nu trebuie să facem. Căutaţi cartea şi, cu ajutorul ei, cercetaţi toate faptele dumneavoastră.
2. Dispoziţiile inimii
Cel de-al doilea aspect al vieţii – atracţiile sau inclinaţiile şi predispoziţiile inimii. Faptele nu pot oferi o informaţie completă despre fiecare. Trebuie să cercetezi mai mult pentru a vedea cum îţi este inima – şi trebuie să dai o atenţie deosebită acestui lucru mai mult decât faptelor. Se întâmplă, de exemplu, ca cineva să fie neînduplecat (nu ajută pe nimeni) din întâmplare, chiar dacă are o inimă milostivă. Dar exista un altul care nu dă, dar nu din întâmplare, ci pentru că suferă de zgârcenie. La prima vedere, aceste fapte sunt asemănătoare, dar după starea interioară a fiecăruia, între aceste două persoane exista o mare diferenţă. Faptele sunt unice, în acest loc şi în acest moment, dar dispoziţia ne arată înclinaţia permanentă a inimii, prin care se determina caracterul şi firea omului ca izvor al tuturor faptelor sale şi direcţie a faptelor lui. Cele bune se numesc făcătoare de bine, iar cele rele – defecte, deprinderi vicioase şi patimi.
Fericirile Mântuitorului Hristos ne arată dispoziţiile inimii pe care trebuie să le aibă un adevărat creştin, anume: smerenie, mâhnire, blândeţe, dreptate şi iubire de adevăr, milostivire, inimă curată, iubire de pace şi răbdare. Sfântul Apostol Pavel prezintă următoarele dispoziţii bune ale inimii ca roade ale Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia (Galateni 5:22-23). Iar, în alt loc: „Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori” (Col 3,12-15).
Contrare acestora, sunt defectele sau patimile – izvoarele tuturor faptelor rele, care ne distrug. Cele mai importante sunt: mândria, îngâmfarea, lăcomia, necumpătarea, mânia, ura, invidia, lenea, desfrânarea, deznădăjduirea. Apostolul spune şi despre acestea: creştinul nu numai că nu trebuie să le aibă, ci nici pomeneală de ele printre creştini: „Nici să se pomenească între voi” (Efes 5,3).
Vedeţi câtă stricteţe! Aşa că binevoiţi să cercetaţi dacă nu există vreo înclinaţie rea sau vreo patimă. Câte un pic există la fiecare, dar acestea nu sunt înrădăcinate şi permanente. Fiecare, însă, are o patimă mare, în jurul căreia se dezvolta celelalte. Iar pe aceasta să o căutaţi cu înverşunare. Chiar dacă ea nu este evidentă, urmările ei pot fi evidente, dacă se cercetează. Găsiţi-o pe aceasta, grupaţi-le şi pe celelalte, văzând care dintre ele îi este cea mai apropiată sau cea mai îndepărtată. Aşa, o să înţelegeţi structura inimii dumneavoastră. Ce dobândire preţioasă! Pentru că, în momentul în care aţi decis să vă curăţaţi de patimi şi de predispoziţiile rele, o să ştiţi exact spre ce se vor îndrepta loviturile şi eforturile, anume – spre patima principală. Când scăpaţi de aceasta, celelalte patimi vor dispărea de la sine; ca într-un război: distrugând principalele forte ale inamicului, nu ne rămâne decât să le alungăm pe celelalte, iar acest lucru se face fără prea mult efort. Faptele pot fi îndreptate cu uşurinţă. Nu le înfăptuieşti – şi asta-i tot. Însă, inima nu poate fi stăpânită şi îndreptată dintr-odată. Este nevoie de luptă. În luptă, însă, dacă nu ştii încotro trebuie să îndrepţi atacul, poţi să ajungi la capătul puterilor, luptând fără sens – şi, astfel, să nu ai nici un rezultat. Osteniţi-vă, dar!
3. Duhul vieţii
Cel de-al treilea aspect al vieţii este duhul vieţii. Acesta este cel mai important şi cel mai înţelept lucru. Duhul rău este atât de viclean şi reuşeşte atât de bine să se ascundă sub masca bunătăţii şi a oportunităţii, încât este nevoie de cea mai atentă vedere duhovnicească, pentru a fi detectat. Iar duhul bun este evident, pentru că este unic şi sporadic, anume, faptul de a trăi pentru Dumnezeu, renunţând la toate. Duhul opus acestuia este a trăi doar pentru sine (egoism). Acesta are, mai mereu, dacă nu întotdeauna, o direcţie secundară – a trăi pentru lume.
Să presupunem că, dacă a trăi pentru cineva înseamnă duhul vieţii, n-o să vă fie greu să descoperiţi duhul vieţii dumneavoastră, realizând pentru ce trăiţi sau pentru cine aţi dori să trăiţi, spre ce se avânta inima, cui doriţi să închinaţi întreaga viaţă. După calităţile inclinaţiilor pe care le aveţi, să descoperiţi care este duhul vieţii dumneavoastră, chiar dacă acesta nu este decât un puişor fără putere. Cel care trăieşte pentru Dumnezeu are duhul fricii de Dumnezeu, străduindu-se să facă cele plăcute Unicului Dumnezeu. Cel care trăieşte pentru sine are duhul autosatisfacţiei, egoist, îngâmfat sau trupesc. Cel care trăieşte pentru lume are duhul iubirii de lume sau al deşertăciunii. În funcţie de aceste trăsături, aflaţi ce duh respira în sufletul dumneavoastră.
Ştiţi acum ce trebuie să faceţi – aşa că înfăptuiţi-le. La prima vedere, pare un lucru grandios, dar, în esenţă, el este simplu şi uşor. Rugându-vă lui Dumnezeu, puteţi să le descoperiţi pe toate, într-o singură seară. Nu trebuie să mergeţi peste mări, pentru a cerceta ce este în sufletul dumneavoastră. Dar nu lăsaţi acest lucru pentru seară după care urmează să vă spovediţi. Faceţi-l acum, la începutul postului. Aflaţi toate, puţin câte puţin, cu temeinicie şi precizie. O să vă fie greu, dar, dacă o să începeţi să trăiţi urmând înclinaţia duhului dumneavoastră bun, însăşi viaţa o să vă conducă la o completă cunoaştere de sine. Din ce cauză credeţi că, în mare măsură, nu ne cunoaştem? Pentru că trăim de mântuială.
Sfântul Teofan Zăvorâtul,Viața duhovnicească și cum o putem dobândi, Editura Evrika, pg 143-154