Când auzim despre depărtarea de lume, despre părăsirea lumii, despre curăţirea de tot ce este în lume, trebuie de la început să înţelegem şi să aflăm – nu după concepţiile populare, ci după cele pur raţionale – ce înseamnă însăşi denumirea de lume, ce diferenţă de nuanţă acoperă ea, şi atunci vei fi în stare să afli cât de departe este sufletul tău de lume şi ce este amestecat în el din lume.
Pilda despre fiul risipitor, pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi, este, poate, istoria vie a nu puţini dintre noi, cei ce suntem aici de faţă. Aduceţi-vă aminte de Postul Mare din anul trecut! Ce serioşi ne făcuserăm, cum începusem să ne pregătim pentru Sfânta împărtăşanie, cum ne pocăiam, primeam dezlegare şi ne împărtăşeam cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru pocăinţă şi făgăduinţă noastră de a ne îndrepta viaţa, Părintele Ceresc ne-a dat partea moştenirii noastre de har care a judecat bunătatea Lui că ni se cuvine.
“Se spune că în dragoste. Nu, aşteptaţi puţin. Dragostea e odraslă, alcătuită din flori şi roade. Mai înainte trebuie curăţit pământul, arat, semănat, şi după aceea creşte. Ce a zis Domnul despre venirea Sa? De ce a venit El? Ca să caute şi să mântuiască pe cel pierdut. Dar cei căutaţi cum se mântuiesc? Se dezbracă de omul vechi şi se îmbracă în omul nou. Mai înainte trebuie să se dezbrace, să dea jos şi să arunce toată vechitura patimilor şi a păcatelor, după care se vor naşte şi cele nou-nouţe.
– Aţi dori să vă învăţaţi cu rugăciunea?… Rugaţi-vă mai des şi mai sârguincios, şi vă veţi învăţa cu ea. De altceva nici nu este nevoie. Dacă vă veţi osteni cu răbdare, cu timpul vi se va naşte rugăciunea neîncetată.
Iată o scurtă explicație generală a semnificației crucii:
Domnul a plinit mântuirea noastră prin moartea Sa pe Cruce;
Pe Cruce, El a rupt zapisul păcatelor noastre;
Prin Cruce, ne-a împăcat cu Dumnezeu și cu Tatăl;
Prin Cruce, a pogorât peste noi darurile harului și toate binecuvântările Cerului.
Așa este crucea Domnului prin ea însăși.
Fiecare dintre noi se face părtaș puterii ei mântuitoare numai prin propria sa cruce. Crucea persoanală a fiecăruia, când se unește cu Crucea lui Hristos, se revarsă asupra noastră orice binefacere și orice dar desăvârșit.
“Iată ce se întâmplă cu mine: câteva zile dispoziţia sufletească este mai bună, vin mai des în fire şi mă rog chiar şi la muncă, după care vine iarăşi o oboseală şi o lenevire, voinţa slăbeşte, nici nu mai am dorinţa de a mă îndeletnici cu cele duhovniceşti; pe urmă starea asta trece din nou şi apare o dorinţă, măcar firavă, de a mă ruga”.
Grijile vieţii ne sufocă până într-atât, încât n-avem timp nici să ne rugăm. Aceasta este izbânda vrăjmaşului. Casa, îmbrăcămintea, mâncarea şi multe alte lucruri sunt absolut necesare pentru buna vieţuire a omului. Deci trebuie să ne îngrijim pentru dobândirea lor. Aceasta nu este păcat. Aşa a voit Dumnezeu să rânduiască viaţa noastră. Diavolul, lucrătorul tuturor răutăţilor însă se osteneşte neîncetat să preschimbe orice bine în rău şi distruge grija binecuvântată, măsurată şi sănătoasă, într-una iraţională, continuă şi obsesivă, care întunecă mintea şi strâmtorează inima.
„Nu trâmbiţa înaintea ta”, a poruncit Domnul (Matei 6, 2), şi, totuşi, aproape toţi trâmbiţează sau, mai bine zis, aproape la toţi se trâmbiţează. Cineva se apropie de inimă, pune lângă ea gura sa şi trâmbiţează, iar omul ascultă şi este încântat. Măcar de ne-ar potoli gândul că sunetul acestei trâmbiţe, chiar dacă, să zicem, este a noastră, totuşi el este produs de o putere străină nouă! Iar asta nici măcar nu ne trece prin minte; dimpotrivă, lauda ni se pare atât de dreaptă, încât a te pune de-a curmezişul ei este oarecum nepotrivit.
Crucea lui Hristos a fost scară a suirii din iad în rai pentru cei care au trăit înainte de Domnul Iisus Hristos. Pentru noi, ea este scară a suirii la cer îndată după desfacerea sufletului de trup, însă pe ea se suie doar cei ce s-au obişnuit să umble sub cruce în viaţa de acum.
Nu rareori se întâmplă ca oamenii care merg pe calea bunei vieţuiri creştineşti, brusc şi, după cât se pare, fără nici un motiv, să înceapă să simtă în ei o paralizie a tuturor puterilor sufleteşti, în urma căreia le apare răceala faţă de toate nevoinţele duhovniceşti de până atunci. Celor ce se întreabă cum şi de ce se întâmplă acest lucru şi cum să lupte cu el, preasfinţitul zăvorât le scrie:
.Aşa îl şi socoteau primii asceţi creştini şi se îmbărbătau în chip deosebit cu pilda lui în ostenelile sihăstreşti. De la el învăţau însingurarea, fiindcă el din copilărie a petrecut în pustie. De la el învăţau postirea, pentru că el se hrănea cu plantele peste care dădea întâmplător în pustie. De la el învăţau simplitatea în îmbrăcăminte, pentru că haina lui era din peri de cămilă şi era încins cu cingătoare din piele. De la el învăţau necăsătorirea, lepădarea de sine, smerenia, devotamentul faţă de Dumnezeu, necruţarea propriei vieţi, spre mântuirea proprie şi a altora – virtuţile ale căror trăsături sunt atât de vădite în viaţa lui.
„Cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele”. Acum, această rânduială s-a întors pe dos: oamenii îşi răstignesc trupul, dar nu împreună cu patimile şi poftele, ci prin patimi şi pofte. Cum îşi mai chinuiesc ei trupul, în ziua de azi, prin îmbuibare, beţie, fapte de desfrânare, dansuri şi petreceri! Nici stăpânul cel mai lipsit de omenie nu-şi chinuieşte astfel vita leneşă…
Am văzut necesitatea acestor pravile. Nu trebuie să uităm că ea nu este doar mai bună decât altele, ci este cu totul obligatorie. Pravila este îngrădirea cea mai neprimejdioasă a vieții trăite întru mântuire. Fără pravile nu putem păstra continuitatea râvnei, a tăriei hotărârii, nici să dobândim fermitatea voinței. Duhul râvnitor, ca o stihie, se ține și se întărește prin exercițiu; dacă exercițiul este insuficient, atunci, inevitabil, duhul slăbește și se vlăguiește. Când sunt stabilite pravile, atunci, dacă sunt rânduite cum se cuvine, se găsește întotdeauna ca ocupație evlavioasă, ceva care să ne aducă aminte de viața cea nouă și să ne țină atenția ocupată cu acest gând.
Pentru a ne cerceta, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre trei aspecte ale vieţii noastre: (1) spre fapte – acţiuni unice, săvârşite într-un anumit moment, într-un anumit loc şi în anumite circumstanţe; (2) spre dispoziţiile inimii şi inclinaţiile caracteristice, ascunse în fapte; (3) la duhul general al vieţii.
Pe ziua de astăzi – iată, prin altele, ce amintire amară: mai-marii iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul din cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, şi a zis: “Ce voiţi să îmi daţi, şi eu Îl voi da pe El vouă?” Ei i-au dat treizeci de arginţi. Când am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de nemulţumire – şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vină şi pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu?
Acum, poporul, preoţii şi mai-marii iudeilor ascultă pentru cea din urmă oară cuvântul Domnului în templu, şi acest cuvânt a fost atotcuprinzător: a cuprins toate cele trecute, cele de faţă şi cele viitoare.
Prin întrebarea privitoare la Ioan, Domnul a dat să se înţeleagă că El este Mesia Cel adevărat; prin pilda celor doi fii, a arătat că iudeii vor fi lepădaţi, iar în locul lor vor fi chemaţi păgânii; prin pilda lucrătorilor viei le-a spus că pe cei lepădaţi îi aşteaptă pierzarea;
Teme-te de Dumnezeu şi te fereşte de tot răul” (Pilde 3, 7). Hotarul postirii tale să fie următorul: la sfârşitul lui, în tine să se sălăşluiască frica de Dumnezeu şi să se înrădăcineze hotărârea nestrămutată de a te feri de tot răul, chiar dacă pentru aceasta ar trebui să pierzi totul, chiar şi viaţa. Pentru aceasta, nu te mărgini numai la rânduiala cea din afară a postirii, ci ocupă-te de tine cu deosebită luare aminte, intră în tine însuţi şi priveşte chipul gândurilor tale: oare conglăsuieşte el întru totul cu nemincinosul cuvânt al lui Dumnezeu?