Pentru a da răspuns la această întrebare, să intrăm în noi înşine, să privim împrejur şi să căutăm semne simple şi apropiate înţelegerii oricui, după care să judecăm fără greş în această privinţă.
Cine este îndrăgostit vorbeşte mereu despre persoana iubită; cu oricine s-ar întâlni, începe îndată să vorbească despre ea sau abate treptat spre ea făgaşul discuţiei.
Acum este vremea nu pentru învăţături, ci pentru slavoslovire, nu pentru poveţe, ci pentru mulţumire, nu pentru a propune lecţii, ci pentru a vădi bucurie. Deci, cu recunoştinţă să dăm slavă Domnului şi să ne bucurăm întru numele Lui cel sfânt. Slavă negrăitei Tale milostiviri, Doamne, care nu ne-ai părăsit în căderea noastră amară! Slavă nesfârşitei Tale înţelepciuni, care ne-a întocmit un chip de mântuire atât de minunat! Slavă proniatoarei Tale purtări de grijă pentru noi anume, care ne-a chemat să fim părtaşi harului Tău răscumpărător! Veniţi să-L mărim pe Domnul, care a căutat spre smerenia robilor Săi!
Dacă o veţi împlini, nu veţi face ceva potrivnic lui Dumnezeu; numai că, intrând în mănăstire, trebuie să vă puneţi în inimă făgăduinţa: tot sufletul vostru numai Domnului să-l predaţi, toate dorinţele şi năzuinţele pământeşti lepădându-le.
Toată esenţa lucrării constă în schimbarea lăuntrică şi potrivit acestei schimbări trebuie să schimbaţi exteriorul. S-a produs înlăuntru vreo schimbare care să fie exprimată prin cererile stăruitoare ale inimii sau doar au apărut gânduri bune în suflet? Şi gândurile acestea sunt numai în minte sau au coborât şi în inimă?!
Vă plângeţi de nestatornicia stării dumneavoastră lăuntrice – uneori este bună şi alteori rea. Nu se poate altfel.
„Am trecut şi trec prin stări sufleteşti supărătoare, sub diverse forme”. Nu avem altceva de făcut decât să le suportăm cu smerenie şi suflet dârz, fără să slăbim în lupta noastră duhovnicească, fără să lăsăm deoparte împlinirea poruncilor dumnezeieşti – ceea ce şi faceţi întocmai.
O, suflete păcătoase, suflete nerușinate, suflete care pururi ai urât viața cea plăcută lui Dumnezeu! Mult te vei mai lăsa târât de reaua deprindere cu gândurile viclene? Ce aștepți în nepăsarea asta a ta?
Ridică ochii tăi spre cer când acesta, ca o oglindă curată, slăvit luminează pământul cu stelele, și zi mirându-te: „Dacă stelele luminează cu atâta slavă, cu cât mai mult Drepții și Sfinții, care au făcut voia lui Dumnezeu, vor străluci cu lumina cea negrăită a slavei mântuitoare în ceasul când va veni Domnul?”
Tu zici „Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire – să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, însă fără nici o grijă pentru a înrădăcina în tine adevăratul creştinism; sau să-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decât prin vârtutea şi vrednicia cea dinlăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica fiii lui Avraam şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricând, atâta vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt împlinite degrabă. Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă să fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât mai ţine această proptea a orbirii tale.
Acesta se exprimă în universala dorinţă pentru binele suprem şi se vede şi mai clar în nemulţumirea universală faţă de tot ceea ce este creat de om. Ce arată această nemulţumire? Ea arată faptul că nimic din ceea ce a fost creat nu este în stare să mulţumească duhul. Duhul vine de la Dumnezeu, el Îl caută pe Dumnezeu, el vrea să Îl guste şi, rămânând în legătură vie şi supus faţă de Dumnezeu, se odihneşte în el. Când ajunge la aceasta, el se află în pace, pe care nu a putut-o avea anterior. Oricât confort şi fericire omenească are o persoană, ea are foarte puţin.
În loc să paralizezi de deznădejde, mai bine să îţi pregăteşti inima pentru nevoinţe ascetice, învăţând din căderea de faţă o lecţie de smerenie şi avertismentul de a nu păşi prin locuri lunecoase, unde inevitabil vei cădea. Dacă nu striveşti păcatul prin pocăinţă sinceră, atunci prinzând cât de cât putere înăuntrul tău te va târî fără putinţă de scăpare în adâncul mării păcatului. Păcatul te va stăpâni şi vei fi nevoit să o iei iar de la capăt, de la prima luptă.
Fiecare dintre noi are păcate, rătăciri, greşeli, amărăciuni şi necazuri – şi totuşi, toate acestea n-ar trebui să existe între noi, de vreme ce fiecare dintre noi are îngerul său păzitor. De ce se întâmplă aşa? Bineînţeles că îngerii n-ar îngădui aceasta dacă nu am fi vinovaţi noi înşine. Iar de vreme ce ei îngăduie, asta este fie pentru că singuri nu lăsăm ajutorul îngeresc să ajungă la noi, fie pentru că prin impotriva-lucrarea şi impotriva-asezarea noastră sufletească nimicim şi abatem de la noi toate strădaniile îngerilor de a împreună-lucrarea cu noi în bine.
Crucea lui Hristos a fost scară a suirii din iad în rai pentru cei care au trăit înainte de Domnul Iisus Hristos. Pentru noi, ea este scară a suirii la cer îndată după desfacerea sufletului de trup, însă pe ea se suie doar cei ce s-au obişnuit să umble sub cruce în viaţa de acum.
Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, dar pentru cei mântuiţi este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1,18)
Ce gând bun a pus Domnul în inima celor ce au ctitorit biserica aceasta, să o închine slavei Crucii Lui! Cât de mângâietor este acest lucru pentru cei vii şi cât de mângâietor pentru cei adormiţi! Cât de multă hrană pentru credinţă aduce această îmbinare a slavei înălţării Crucii cu vremelnica odihnă a rămăşiţelor noastre pământeşti după ieşirea din această viaţă! Vă amintesc icoana noastră plină de înţelesuri care înfăţişează învierea! Acolo e zugrăvită Crucea, care cu capătul de jos se pogoară până în iad, iar cu braţele se sprijină pe pământ… Pe partea de jos, ce se pogoară în iad, suie protopărinţii – Adam şi Eva… iar după ei şi ceilalţi drepţi, traşi de dreapta Domnului, Care stă pe capătul de sus. Cred că înţelegeţi sensul acestei reprezentări!
Prăznuind Schimbarea la Faţă a Domnului, suntem datori să ne însuşim însemnătatea ei şi să dăm chip în noi înţelesului ei. Nu pentru Sine însuşi a arătat Domnul, prin Schimbarea la Faţă, slava Dumnezeirii Sale în omenitate, ca Cel slăvit dinainte de veci. El a vrut să arate la ce slavă înalţă El în Sine firea omenească, iar prin aceasta pe orice om: slava Schimbării Lui la Faţă este slava noastră în Domnul Iisus Hristos. El parcă ne-ar spune: „Iată cum o să fiţi!”
Adevărat e cuvântul Domnului! Fără îndoială, aşa sunt meniţi să fie toţi cei ce cred în numele Lui – însă aşa ne vom arăta de-abia după cea de-a Doua Venire a lui Hristos, după învierea tuturor şi după reorânduirea a toate; ne vom arăta când vom fi vrednici de aceasta.
1) Nu fi trândav, nu dormita când citeşti şi nu te pleca degrab către somn.
2) Alungă trândăvia în rugăciune şi ia aminte cu osârdie la cuvintele psalmilor.
3) Să nu viseze mintea ta la locurile unde sunt ospeţe şi veselie.
(…) şi, totuşi, aproape toţi trâmbiţează sau, mai bine zis, aproape la toţi se trâmbiţează. Cineva se apropie de inimă, pune lângă ea gura sa şi trâmbiţează, iar omul ascultă şi este încântat. Măcar de ne-ar potoli gândul că sunetul acestei trâmbiţe, chiar dacă, să zicem, este a noastră, totuşi el este produs de o putere străină nouă! Iar asta nici măcar nu ne trece prin minte; dimpotrivă, lauda ni se pare atât de dreaptă, încât a te pune de-a curmezişul ei este oarecum nepotrivit.
„Adeseori se strecoară în tonul meu o notă de insistenţă; nu suport să fiu contrazisă, şi deseori îmi jignesc aproapele vorbind tăios.”
Mai pe şleau, ar fi trebuit să ziceţi: „Vreau să fiu împărăteasă în cercul meu, ca totul să se mişte după porunca mea.” Aceasta este iubirea de stăpânire, una dintre fiicele întâi-născute ale trufiei, tovarăşa întărâtării şi a mâniei. Iată în care tagmă vă aşază mişcările şi faptele ce se strecoară câteodată în dumneavoastră!
[Evr. 11, 33-40; 12, 1-2; Mt. 10, 32-35, 37-38; 19, 27-30]. Sfânta Biserică săvârşeşte pomenirea sfinţilor în toate zilele anului; dar întrucât sunt şi bineplăcuţi ai lui Dumnezeu care s-au nevoit neştiuţi de nimeni, nedescoperiţi Bisericii, aceasta, cu ţelul de a nu-i lăsa lipsiţi de cinstire, a rânduit o zi în care proslăveşte pe toţi cei ce din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, ca să nu rămână nici unul neproslăvit de ea.
Se pare că este foarte clar şi că nu necesită lămuriri. Sufletul doritor de curăţie, şi mai ales, cel ce a gustat deja din dulceaţa liniştii lăuntrice, nu poate să nu sufere când se stârnesc în el patimile murdare sau când i se tulbură în vreun fel liniştea lăuntrică. El este atunci, nemulţumit de sine şi se mânie din pricina stării neplăcute în care se află. Dorind să se păzească pe viitor de asemenea situaţii, el trebuie să-şi impună regulile cunoscute pentru respingerea cauzelor acestei stări.