Omul care face muncă de jos se înăspreşte ca urmare a muncii sale: şi inima se înăspreşte în omul care se dă pe sine la munca de jos în folosul păcatului şi patimilor, care adună roşcove şi se hrăneşte cu ele. Ca atare, ea nu se înmoaie lesne atunci când trebuie s-o aducem la pocăinţă. Iată încă o osteneală, şi o osteneală mai însemnată: fiindcă în lucrarea pocăinţei totul depinde de simţămintele inimii!
Ce faci acasă? Te lupţi cu toată puterea ta să păstrezi atenţia minţii şi a inimii către Domnul. Îndată după biserică, aleargă în cămara ta şi fă destule metanii, cerând cu evlavie de la Dumnezeu să te ajute, ca să valorifici timpul şederii acasă într-un chip folositor pentru sufletul tău. Apoi şezi şi te odihneşte puţin. Alungând orice gând, repetă cu mintea rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.
Nu rareori se întâmplă ca oamenii care merg pe calea bunei vieţuiri creştineşti, brusc şi, după cât se pare, fără nici un motiv, să înceapă să simtă în ei o paralizie a tuturor puterilor sufleteşti, în urma căreia le apare răceală faţă de toate nevoinţele duhovniceşti de până atunci. Acest lucru li se întâmplă tuturor din când în când. Despre el pomenesc toţi cei care scriu despre viaţa duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul pomeneşte trei mari vrăjmaşi: neştiinţa împreună cu uitarea, lenevia împreună cu nepăsarea şi nesimţirea împreună cu împietrirea.
Împotriva luptei şi a nevoinţei lăuntrice se pun întotdeauna piedici şi greutăţi din afară. Voi nu sunteţi din lume – spune și Domnul – Eu v-am ales, v-am desprins din ea; din acest motiv lumea vă urăşte. În lume veţi suferi. Şi, cu siguranţă, multe sunt suferinţele drepţilor.
Înfrânarea patimilor este mai bună decât orice medicament; şi prelungeşte durata vieţii… Aţi solicitat tratament. Iată tratamentul. Alergaţi la Maica Domnului şi ea totdeauna vă va ţine în stare de bucurie…
Sunt convins că, dacă în mijlocul nostru S-ar ivi acum Domnul, atunci toţi căutătorii binelui autentic, văzând cum duhul zilei de azi, învăţăturile şi rânduielile de acum se contrazic una cu alta, toţi aceştia L-ar întreba pe Domnul, într-un singur glas: „Doamne, ce să facem ca să moştenim viaţa de veci? Ce să facem ca să ne mântuim?” Ei, fraţilor, Domnul ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evr. 13, 8). Atunci i-a spus iudeului să caute răspunsul în Lege: „Ce este scris în Lege, cum citești?”
In Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bogat, care căuta mântuirea şi nu era în stare să o găsească (Mt. 19,16-22). Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru mântuire, însă avea anumite împătimiri, care, după cum îi spunea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuirii. Auzind de Mântuitorul, tânărul căuta să stea de vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo îndreptăţire pentru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului său. „Poate că, gândea el, pentru mântuire sunt de ajuns doar faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru strâmbătăţile din inima mea”.
Sufletul fiecăruia este acoperit de întuneric în faţa altcuiva. El devine limpede doar pentru omul însuşi, atunci când el intră în sine însuşi şi începe a ţine sfat cu sine despre felul în care trebuie să fie şi despre ceea ce trebuie să întreprindă. Deci, intraţi acum în voi înşivă şi acolo, împreună cu sufletul vostru, în sfatul vostru cel de taină, spuneţi: „Dar ce, suflete, să ne tot tăvălim în păcat?
O persoanã plinã de râvnã pentru propãşirea poporului mi-a spus despre sine lucrul urmãtor: “Mi s-a fãcut milã de poporul din jurul meu, şi mi-a venit dorinţa de a-l face fericit. M-am gândit: O sã gãsesc mijlocul de a-i aduce îndestulare; fiind îndestulat, va fi paşnic, liniştit şi vesel.
Creştinismul nu este o învăţătură fără sfârşit. Învăţătura aceasta e, ca atare, scurtă, însă viaţa după dreptarul acestei învăţături nu are sfârşit. Aşa e şi în viaţa de zi cu zi: învaţă omul ceva şi după aceea începe să lucreze, nu învaţă la nesfârşit. Nici în creştinism nu învaţă toţi: trebuie să trăieşti, viaţa este învăţătura adevărată. Când începe cineva să trăiască creştineşte, atunci începe să intre creştinismul în el, atunci începe să cunoască omul creştinismul şi puterea lui.
Fericit cel pe care îl povățuiești cu dragoste, Doamne, că nu întorci fața Ta de la cei pe care îi iubești. Nu întoarce fața Ta nici de la mine, Doamne, ca să nu mă dea pierzării vicleanul.
„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu.” Aşa a grăit Domnul despre arătarea Sa pe pământ, despre faptul că El – Împăratul Împărăţiei celei de mântuire – deja a venit şi petrece printre oameni. Învăţând cu privire la acelaşi lucru pe cei iscoditori, El a spus cu un alt prilej: „Iată, Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este” (Luca 17, 21).
Ia poruncile Decalogului, una după alta, dimpreună cu toate prescripţiile particulare ce ţin de ele, şi uită-te: ai împlinit toate cerinţele lor? Cine poate să mai citească şi predica de pe munte a Mântuitorului, unde El tâlcuieşte Legea Veche, umplând-o de duh creştin, sau să citească ultimele capitole ale Epistolelor apostolice, unde sunt înfăţişate faptele la care sunt îndatoraţi creştinii şi hotărâri în privinţe de însemnătate obştească: de pildă, capitolul 12 al Epistolei către Romani,
Odată întors de la Dumnezeu, omul se înţepeneşte bine în sine şi face din sine rostul ultim al vieţii şi lucrării sale. Aceasta se întâmplă deoarece, în acest punct, după Dumnezeu, pentru el nu a mai rămas nimic mai presus de sine şi mai ales deoarece, primind mai înainte toate din belşug de la Dumnezeu iar acum uitând de El, se grăbeşte şi se îngrijeşte să pună altceva în loc. Pustiul care s-a ivit înlăuntrul său prin despărţirea lui de Dumnezeu îi pricinuieşte o sete de nestins, care nu-l chinuie încă, dar nici nu-l lasă.
Acum, fraţilor, prăznuim Buna Vestire, vestea de bucurie – o prăznuim în chip luminat, după cuvântul Bisericii, care pe toţi îi cheamă la veselie, şi cerul, şi pamantul, şi ingerii, şi oamenii, toată faptura văzută şi nevăzută. Binevesteşte, pământule, cântă ea, bucurie mare; lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu… să se veselească cerurile şi pământul să se bucure… să se bucure făptura toată, şi cu glasuri să cânte. În mijlocul unei asemenea bucurii atotcuprinzătoare, despre ce ar fi mai cuvenit să cugetăm decât chiar despre bucurie?
Ce se poate face cu gândurile care fug în toate părţile în timpul cititului şi al rugăciunii? Nimeni nu scapă de asta. Nu este nici un păcat în asta, dar este nepotrivit. Este păcat atunci când cineva de bună voie încurajează gânduri străine, dar când ele aleargă involuntar, este vreun păcat? Greşeala vine atunci când omul a observat că gândurile îi rătăcesc şi nu le stăpâneşte. De îndată ce observi că gândurile o iau razna, înfrânează-le, aceasta trebuie să faci.
“Pilda pocăinţei Sfintei Maria Egipteanca este atât de cuprinzătoare și de pilduitoare, încât Sfânta Biserică vrea în mod deosebit sa o întipărească in inimile noastre. (…) S-ar părea ca sunt destule imbolduri pentru a ne opri luarea-aminte asupra întoarcerii ei la Dumnezeu şi a trage învăţătură din ea. Să ascultăm, deci, această lecţie.