Crucea, care până la Hristos a fost unealtă de tortură, stârnind groază şi silă, după moartea lui Hristos pe Cruce a devenit arma şi semnul mântuirii noastre. Prin ea, Hristos l-a sfărâmat pe diavol, de pe ea S-a coborât la iad şi, slobozindu-i de acolo pe cei ce se chinuiau, i-a adus în împărăţia Cerească.
Imaginea Crucii este înfricoşătoare pentru demoni şi, ca semn al lui Hristos, este cinstită de creştini.
Sfântul Ioan Damaschin spune: „Atât cauza, cât și scopul răutăților este binele; pentru că atât cele virtuoase, cât și cele ptrivnice acestora se fac în vederea binelui; căci, chiar și atunci cânde le facem [pe cele rele], le săvârșim dorind binele; nimeni nu face ceea ce face cu gândul la rău; pentru că răul nu are ființă proprie, ci este o deformare a binelui, fiind făptuit nu de dragul păcatului, ci în vederea binelui; pentru că tot ceea ce se face se săvârșește în vederea binelui, sau a ceea ce este socotit a fi bine. „
-Părinte, oare vrăjile prind întotdeauna?
-Ca să prindă vrăjile, trebuie ca cineva să dea drepturi diavolului. Adică să dea pricină serioasă și să nu se fi aranjat corect cu pocăința și spovedania. De unul care se spovedește nu se prind vrăjile, de le-ai arunca cu lopata asupra lui. Pentru că, atunci când se spovedește și are inimă curată, vrăjitorii nu potlucra împreună cu diavolii ca să-l vatăme.
Voieşte numai să călătoreşti în calea aceasta şi vei fi sârguitor şi îndată calea se face dreaptă înaintea ta.
Dacă voiesti să te duci într-o altă ţară depărtată, nu poţi să alergi într-un ceas toată lungimea căii. Ci, numărând paşii în fiecare zi şi având răbdare, pleci la drum. Şi, cu vremea şi cu osteneală, ajungi în ţara pe care o doreşti. Aşa este şi împărăţia cea Cerească şi desfătarea Raiului: prin ajunări, prin înfrânare, prin privegheri, prin milostenie şi prin dragoste, fiecare poate ajunge acolo. Acestea sunt căile care te duc la cer, către Dumnezeu.
– Părinte, lumea ne cere talismane.
– Mai bine să le dați cruciulițe atunci când vă cer talisman. Nu faceți talismane, pentru că și vrăjitorii fac acum talismane. Pun pe dinafară o iconiță sau cruce, însă înăuntru au diferite vrăji. Oamenii văd icoana sau crucea și se încurcă. Iată, cu câteva zile mai înainte mi-au adus un talisman de la un turc, Ibrahim, care avea și o cruce brodată pe deasupra. Am aflat și despre un netemător de Dumnezeu că înfășura diferite iconițe și înăuntrul lor punea păr, lemnișoare, cuie, mărgele etc.
Credinţa este cheia de la comoara lui Dumnezeu. Ea se poate afla într-o inimă simplă, bună, iubitoare. „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). Credinţa este vorbire duhovnicească; cu cât i se dezleagă mai uşor limba, cu atât mai bogat ţâşnesc din ea izvoare dumnezeieşti.
Când ea se exprimă liber, întocmai ca vorbirea obişnuită, nu va fi afectată de neîncredere şi necredinţă. Dacă te laşi cuprins de necredinţă, comoara bunătăţilor dumnezeieşti rămâne zăvorâtă pentru tine.
Aşadar, o singură cale să ne fie comună: poruncile lui Hristos, care ne duc la Cer şi la Dumnezeu. Căci deşi Cuvântul [Scripturii] ne înfăţişează căi diferite, dar negreşit se zice că această cale se scindează în mai multe nu după firea Aceluia, ci după puterea şi scopul fiecăruia.
Fiindcă începând de la lucruri şi fapte multe şi diferite, aşa cum fiecare pleacă din locuri şi cetăţi multe şi diferite, ne grăbim să ajungem la un singur sălaş: Împărăţia Cerurilor.
Luarea-aminte la sine, în adâncă însingurare, aduce roade duhovniceşti de mult preţ; însă de ea sunt în stare numai bărbaţii ajunşi în puterea vârstei duhovniceşti, care au sporit în cucernică nevoinţă şi au deprins deja luarea-aminte în viaţa lucrătoare.
În viaţa lucrătoare, oamenii te ajută să dobândeşti luare-aminte arătându-ţi când o încalci.
”Vă trimit o rețetă duhovnicească. Și vă sfătuiesc să folosiți doctoria propusă de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de mare suferință, atât a sufletului, cât și a trupului.
Nu vor întârzia să se arate puterea și vindecarea ascunse în doctorie, care la arătare e cât se poate de smerită.
Însingurându-vă rostiți fără grabă, în așa fel încât să vă auziți glasul, închizându-vă mintea în cuvinte (așa sfătuiește Sfântul Ioan Scărarul), următoarele:
Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum să o dobândească. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie.
Domnul i S-a arătat şi I i-a zis: „Paisie, de voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pre nimenea să urăşti şi să osândeşti, şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu pace în suflet; dară cel ce iubeşte a face voia sa, niciodată va afla pacea.
Vrei cu sinceritate să învingi mândria care singură e în stare să te facă să pierzi împărăţia cerurilor? Iată ce trebuie să faci:
Să iubeşti tăcerea.
Să trăieşti nevăzut, ascunzând de oameni faptele tale bune şi nevoinţele duhovniceşti pe care le săvârşeşti.
Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur spune despre omul viclean următoarele: „Iată aici un strălucit exemplu evanghelic: roagă-te, zice, să nu fii dus în ispită; nimic nu este mai grav în afara ispitei decât faptul de a cădea în mâinile omului viclean; acesta este mai rău decât o fiară; căci fiara nu ascunde ceea ce este, dar cel viclean, de multe ori, sub aparența bunăvoinței, își ascunde veninul, astfel încât capcana să fie mai greu de descoperit, iar victima să cadă fără să se apere în ea, ca într-o prăpastie; și n-ar greși cineva dacă ar numi buzele care vatămă virtutea și care conduc la viciu «buze nedrepte».“
Libertatea i-a fost dată omului pentru a alege între adevăratul Dumnezeu și el însuși, între calea adevărată a îndumnezeirii, prin care sufletul se răstignește și se smerește în această viață pentru a învia și a fi slăvit în Dumnezeu și veșnicie, și falsa cale a auto-îndumnezeirii care promite slăvire în această viață, dar care sfârșește în întuneric.
Acestea sunt, în ultimă instanță, singurele două căi deschise libertății omului; iar pe ele s-au întemeiat și cele două Împărății, Împărăția lui Dumnezeu și împărăția omului, care în această viață, nu pot fi distinse decât de ochiul credinței, dar care în viața viitorare vor fi separate în Iad și Rai.
Ca şi iubirea lui Iisus Hristos, tot aşa şi pătimirile Lui au fost prea mari ca noi să le putem pricepe, pentru că iubim prea puţin pe Domnul. Dar cine iubeşte mult,acela poate înţelege mult şi din pătimirile Domnului. Iubirea este mică, este mijlocie, dar este şi desăvârşită, şi cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai desăvârşită e şi cunoştinţa.
Îndeobşte, fiecare dintre noi poate înţelege despre Dumnezeu atât cât i-a făcut cunoscut harul Duhului Sfânt, căci cum am putea gândi sau judeca despre ceea ce n-am văzut sau n-am auzit şi nu cunoaştem?
Iubește-i pe toți! Iubirea bătrânului nu cunoștea margini. Ea se revărsa asupra tuturor fiiilor lui Dumnezeu, prieteni și dușmani. Îmi spunea:
-Iubirea noastră pentru prieteni este adesea amestecată cu lucruri străine – interesul, răsplata, slava deșartă, slăbiciunea sentimentală, simpatia pătimașă, – în timp ce iubirea pentru dușmani este curată.
Ce este orbirea duhovnicească? Este boală de care suferă majoritatea oamenilor. Sunt orbi cei care nu văd lumina – această orbire este trupească. De orbire duhovnicească suferă cei care nu vor să vadă lumina adevărată. Dar unde este această lumină adevărată?
Ne răspunde la această întrebare Sfântul Apostol Ioan Teologul: „Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume. În lume era și lumea printr-Însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 9-11).
Anii trec repede. Este bine ca tânărul să nu rămână nehotărât prea multă vreme la răscrucea drumului, ci să-și aleagă o cruce – una din cele două căi ale Bisericii noastre – potrivit cu chemarea sa şi cu mărimea lui de suflet şi să înainteze pe ea cu încredere în Hristos. Să-L urmeze pe Hristos la Răstignire, dacă vrea să se bucure pascal. În ambele feluri de viaţă există amărăciuni, însă atunci când te afli lângã Dumnezeu, le îndulceşte dulcele lisus.