Anii trec repede. Este bine ca tânărul să nu rămână nehotărât prea multă vreme la răscrucea drumului, ci să-și aleagă o cruce – una din cele două căi ale Bisericii noastre – potrivit cu chemarea sa şi cu mărimea lui de suflet şi să înainteze pe ea cu încredere în Hristos. Să-L urmeze pe Hristos la Răstignire, dacă vrea să se bucure pascal. În ambele feluri de viaţă există amărăciuni, însă atunci când te afli lângã Dumnezeu, le îndulceşte dulcele lisus.
Dacă vrei sa fii un fiu credincios și ravnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ți telul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu îndrăzni sa-l lauzi ! Nu îndrăzni sa-l înveți ! Nu îndrăzni sa-l loveşti și să-l mustri ! Acestea nu sunt fapte ale credinţei, ci ale râvnei lipsite de judecată, ale părerii de sine, ale trufiei. L-au întrebat pe Pimen cel Mare: ce este credinţa ? Cel Mare a răspuns:
Poruncile lui Hristos nu au fost date numai omului dinafară, ci mai vârtos celui lăuntric: ele cuprind toate gândurile şi simţămintele omului, până si cele mai subţiri mişcări ale lui. A păzi aceste porunci este cu neputinţă fără priveghere statornică şi adâncă luare aminte. Privegherea şi luarea aminte nu sunt cu putinţă pentru cel ce duce viaţă împrăştiată. Păcatul şi cel ce foloseşte păcatul, diavolul, se furişează pe nesimţite în minte şi în inimă. Omul este dator să stea necontenit de strajă împotriva vrăjmaşilor săi nevăzuţi. Cum va sta la această strajă, dacă este dedat împrăştierii?
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian si Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 43
Aceasta să fie lucrarea voastră, zice, ca în rugăciuni să mulţumiţi lui Dumnezeu, şi pentru cele văzute şi pentru cele nevăzute, şi pentru cele ce am făcut, fie de voie, fie de nevoie, şi pentru împărăţia cerurilor, şi pentru gheena şi pentru necazuri, şi pentru liniştea ce o avem. Căci acesta este obiceiul sfinţilor de a se ruga şi a mulţimi pentru binefacerile comune.
Eu cunosc un bărbat sfînt care se ruga în aşa fel. Nimic nu zicea decît aceasta:
Patru lucruri sunt rele și dacă unul din acestea are omul, nu poate să se pocăiască, și rugăciunea lui nu este primită la Dumnezeu:
1. mândria, când socotește că viețuiește bine;
2. că mulți se folosesc și se zidesc din întâlnirea și vorbirea cu el;
3. că viețuirea lui place și lui Dumnezeu; și oamenilor; și
După făgăduinţa Domnului, Duhul adevărului rămâne în Biserică, îi povăţuieşte la tot adevărul pe păstori, precum şi pe ceilalţi membri binecinstitori, ai Bisericii. Priviţi cum a orânduit El dumnezeieştile slujbe ale Bisericii noastre, cât de frumoase, de măreţe, de înţelepte, de instructive, de pline de umilinţă şi zdrobitoare sunt ele! – Priviţi cât de mişcător, de solemn, de înălţător se săvârşeşte pomenirea celui mai mare şi mai uluitor eveniment care a avut loc vreodată în lume: întruparea, viaţa, învăţătura, pătimirea, moartea, învierea şi înălțarea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a mântuitoarei Sale Cine celei de Taină, care se săvârşeşte şi acum şi se va săvârşi până la sfârşitul veacurilor cu adevăratul Trup şi Sânge al Mântuitorului.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre ipocrizie:
„Ipocrizia înseamnă a avea ceva [în minte], dar a te comporta cu totul diferit”; moraliștii contemporani definesc ipocrizia astfel: „ Ipocrizia înseamnă sustragerea prestigiului, sau viciul sub chipul virtuții; astfel încât, dacă adevărul este ceva dumnezeiesc, ipocritul, care se află în afara sa, de vreme ce altceva este și altceva arată că este, se ajunge în chip evident dușmanul lui Dumnezeu. ”
Gheronda Porfirie a povestit cândva: „M-a vizitat, odată, un hipiot. Era îmbrăcat cu haine ciudate şi foarte colorate, purta amulete şi bijuterii, şi a cerut să mă vadă. Maicile s-au neliniştit, au venit să mă întrebe iar eu am spus să intre. De cum s-a aşezat înaintea mea, i-am văzut sufletul. Avea suflet bun, dar rănit şi de aceea, răzvrătit”.
I-am vorbit cu dragoste iar acela s-a emoţionat. „Gheronda”, îmi spune, „nimeni nu mi-a vorbit aşa până acum”. I-am rostit numele şi s-a mirat cum de l-am cunoscut.
Cuvânt către un lucrător care întreabă ce este viața duhovnicească.
Doar viața duhovnicească este viața adevărată, toate celelalte sunt materie. Și trupul nostru este materie, humă luată din pământ. Conform filosofiei antice grecești trupul omenesc este alcătuit din pământ, apă, foc și aer. Este atât de minunat și de iscusit structurat încât nu poate fi nici descris, nici cunoscut în ființa lui. În plus, trupul este doar un lucru nu este viață, așa cum trăsura nu este călătorul și colivia nu este pasărea.
“Ia aminte de tine însuţi”, ca să cunoşti când ţi-e sănătos şi când ti-e bolnav sufletul. Că mulţi oameni, din pricina marii lor neluări aminte, suferă de boli grele, boli de nevindecat; şi nici ei nu ştiu că sunt bolnavi.
“Ia aminte de tine însuţi, ca nu cumva un cuvânt ascuns în inima ta să se prefacă în păcat“.
Când călătorul se întoarce în patria şi casa sa, atunci cei ai casei, vecinii şi prietenii lui se bucură şi îi urează bun venit. Tot aşa, atunci când creştinul, încheindu-şi peregrinarea în această lume, ajunge în Patria cerească, se bucură de el toţi îngerii şi toţi sfinţii – locuitorii cereşti. Călătorul, sosind în patria şi casa sa, petrece aici în siguranţă şi se linişteşte. Tot aşa şi creştinul, ajungând în Patria cerească, se linişteşte, petrece în siguranţă, nu se mai teme de nimic, se bucură şi se veseleşte întru fericirea desăvârşită.
De aici, înţelege creştine, că:
Scopul creştinului este viaţa întru Sfânta Treime şi contemplarea Ei. După Sfântul Isaac, dragostea este „contemplarea dintâi a Sfintei Treimi”. „Cea dintâi dintre taine se numeşte curăţie şi se ajunge la ea prin împlinirea poruncilor.
Dar contemplaţia reprezintă, de fapt, contemplarea duhovnicească a minţii”. Ea vine din „intrarea minţii în stare de răpire duhovnicească şi de înţelegere atât a ceea ce a fost, precum şi a ceea ce va fi.
Părintele Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Traducere: prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 72
Dacă vom privi cerul, vom vedea mişcările armonioase ale luminătorilor cereşti, totul se mişcă după legi veşnice, date naturii de Ziditor, la facerea ei. Dacă vom privi în jurul nostru, în fiecare plantă, în fiecare animal, chiar şi în oricare pietricică vom vedea înţelepciunea Celui ce le-a zidit!
Fiecare vietate, până la cele mai mici insecte, este înzestrată cu toate însuşirile necesare pentru supravieţuirea, apărarea şi dezvoltarea vieţii sale şi pentru înmulţirea speciei. Fiecare corp însufleţit şi neînsufleţit din natură este compus din particule minuscule, distribuite armonios, care alcătuiesc o zidire minunată, o ţesătură graţioasă a Marelui Ziditor.
Trebuie să ne înzestrăm sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu, căci cuvântul lui Dumnezeu,după cum spune Sfântul Grigorie Teologul, este pâinea îngerilor cu care se hrănesc sufletele flămânde de Dumnezeu.
Nu se cuvine să împlineşti prin nimic voia vrăjmaşilor sufleteşti ce te tulbură prin tot felul de închipuiri şi presupuneri, cărora te încrezi pe motiv că „ţi se pare”.
Toată lupta de gând sau năuceala ce te împresoară se întâmplă din cauza încrederii pe care o acorzi închipuirilor vrăjmaşului şi cărora le dai o oarecare importanţă sau credibilitate, sau cărora ai vrea să le prinzi sensul, în loc să le nesocoteşti şi să chemi în ajutor pe Dumnezeu.
Vezi că pomul își dăruiește rodul tuturor, dar tace; fântâna pe toși ne adapă, dar tace; la fel și celelalte făpturi ale lui Dumnezeu ne aduc folos, însa rămân tăcute.
Căci ele așa au fost rânduite de către Ziditorul și, necuvântând, propovăduiesc slava și lauda lui Dumnezeu, dându-ne prilej și nouă, celor care le folosim spre trebuința noastră, să slăvim și să lăudăm bunătatea Domnului.
În fiecare din noi, cei credincioși, are loc Învierea lui Hristos, și aceasta nu o dată, ci în fiecare clipă, atunci când Însuși Stăpânul Hristos învie întru noi.
Învierea lui Hristos este învierea noastră a celor ce zăceam jos, la pământ (…) Învierea și slava lui Hristos este însă, precum s-a spus, slava noastră, care are loc, se face arătată și văzută nouă prin Învierea Lui întru noi; căci însușindu-Și o dată (prin Întrupare) cele ale noastre, cele pe care le face întru noi Și le atribuie Lui Însuși.