Omul iubitor de argint nu vede nimic în afară de grămada de bani. Iubitor de arginți nu este numai acela care iubește banii și averea.
Iubitor de arginți este și omul de știință care cu gura căscată stă deasupra cărților întreaga sa viață, și-a găsit o preocupare și L-a uitat pe Dumnezeu.
Părintele Serafim povăţuia pe toţi pravoslavnicii creştini, dar mai ales pe cei ce trăiau în viaţa călugărească, să se roage neîncetat. Următoarea rânduială, extrasă de el din predaniile Sfinţilor Părinţi, priveşte şi pe călugări, dar mai ales pe mireni, călugării presupunându-se că o depăşesc pe aceasta…
„Sculându-se din somn, orice creştin să se îngrădească de îndată cu semnul Sfintei Cruci şi stând în genunchi în faţa icoanelor, să zică această mântuitoare rugăciune, pe care însuşi Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dat-o Sfinţilor Săi ucenici:
Creştinii ortodocşi trăiesc astăzi într-una din marile perioade decisive din istoria Bisericii lui Hristos.
Duşmanul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile şi se străduieşte din toate puterile să-i abată pe credincioşi de la calea mântuirii arătată de Biserică, încercând chiar, în ciuda profeţiei Mântuitorului (Mat. 16, 18), să cucerească însăşi Biserica, să convertească însăşi Trupul lui Hristos într-o organizaţie “ecumenică” care să se pregătească pentru venirea alesului său, Antihristul, marele conducător mondial al zilelor de pe urmă.
„Când lucrul nu vă permite să vă săvârşiţi pe deplin pravila de rugăciune, săvârşiţi-o pe scurt. Dar niciodată nu trebuie să vă grăbiţi. Dumnezeu este pretutindeni.
Dimineaţa să-I daţi mulţumire şi să-I cereţi binecuvântare cu cuvintele voastre, făcând câteva metanii şi este de ajuns!
Duhule Sfinte, Făcătorule de viaţă, Unul fiind din Sfânta Treime,
Tu eşti viaţa şi cuviinţa, frumuseţea tuturor făpturilor vii şi neînsufleţite,
Tu eşti culoarea şi mireasma plantelor,
Tu eşti respiraţia tuturor fiinţelor organice şi anorganice, fiindcă Tu pricinuieşti rodirea, hrănirea în plante, în arbori şi în arbuşti.
Cugetările Sfinților Părinți cu privire la Duhul Sfânt pot fi cuprinse în rugăciunea / troparul care se rostește la începutul fiecărei Sfinte Liturghii de către preotul slujitor. Câtă încărcătură duhovnicească poate avea această rugăciune deosebită.
Ea se rostește prima dată la Vecernia Cincizecimii și apoi se rostește permanent în biserică la toate slujbele. Cu ea începem orice moment al vieții, al zilei, oricând și oriunde:
Să se cerceteze fiecare pe sine şi cel bogat să ia seama la căile sale din care daruri va aduce ofrandă lui Dumnezeu! Dacă nu a asuprit pe cel sărac, dacă nu a forţat pe cel mai slab, dacă nu a abuzat de cel supus lui, folosindu-se de putere în loc de dreptate.
Căci poruncim să păzească dreptatea şi egalitatea şi faţă de slugi. Nu forţa pentru că eşti puternic, nici nu abuza pentru că stăpâneşti! Ci arată cele ce ţin de dreptate pentru că ţi s-a încredinţat stăpânirea!
Păstraţi aducerea-aminte de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Acestea dau putere fricii de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu naşte în om luarea-aminte la sine însuşi şi la toate faptele, gândurile şi simţămintele sale. De aici – viaţa cucernică, în trezvie. De aici – înăbuşirea patimilor. De aici – curăţia. Din curăţie – petrecerea cu Dumnezeu nu doar cu gândurile, ci şi cu simţirile.
Osteniţi-vă! Osteneala învinge totul cu ajutorul lui Dumnezeu.
Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin dureri şi pocăinţă, dar la dragoste foarte cu anevoie va ajunge cineva.
Marele Antonie zicea: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci iubesc pre El”. A zis aceasta pentru că în sufletul lui era din belşug harul Sfântului Duh, Carele poartă mărturia acestei iubiri, iar atunci sufletul nu poate grăi altfel. Dar cel ce nu are mult har, pe acela Sfinţii Părinţi îl sfătuiesc către pocăinţa; şi pocăinţa nu este departe de dragoste, care vine în măsura simplităţii şi a smereniei duhului.
În această lume, noi purtăm, o luptă neâncetată, o luptă pentru Icoana lui Dumnezeu care se află în sufletul nostru. Cine o fură de la noi? Toți iconoclaștii, toți potrivnicii icoanelor, iar primul iconoclast este păcatul.
Păcatul nu Îl suportă pe Dumnezeu, nu Îl vrea pe Dumnezeu nici în om, nici în lumea dimprejurul său.
Pacea adevărată nu este în exterior, ci înlăuntru și are ca izvor – nu mediul extern, ci buna rânduială lăuntrică. Când aceasta există, atunci exteriorul se va adapta singur. [IV, 558]
Dacă omul se va stăpâni și va începe să-și conducă singur interiorul, va primi ca răsplată netulburată pace sufletească. [IV, 571]
Trebuie să fim răstigniți la vedere, în ochii lumii, căci Împărăția lui Hristos nu este din această lume, și lumea nu o poate primi, nici măcar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singură clipă.
Lumea îl poate accepta doar pe Antihrist, acum sau în orice altă vreme. Nu-i de mirare, atunci, că este dificil să fii creștin – nu este dificil, este imposibil.
Rogu-vă pe voi şi vă sfătuiesc, iubiţii mei părinţi şi fraţi şi fii, să iubiţi pe Domnul din tot sufletul vostru şi frica Lui să petreacă în inimile voastre!
Fiți drepţi şi adevăraţi fii, supuşi şi căutând în jos, iar mintea să o aveţi ridicată la cer. Câştigaţi-vă umilinţa către Dumnezeu şi către oameni!
În viaţa noastră duhovnicească şi în toată viaţa noastră lăuntrică, care se află în legătura cea mai strânsă cu viaţa duhovnicească – inima împărăţeşte şi stăpâneşte asupra minţii noastre, asupra voii şi a năzuinţelor. Noi cugetăm cum vrea inima, credem ceea ce-i place inimii, ne îndreptăm voinţa potrivit năzuinţelor inimii.
Simţirea, al cărei organ este inima, domneşte asupra întregii noastre gândiri, credinţe, cunoaşteri, asupra întregii noastre concepţii despre lume, asupra tuturor tendinţelor sociale şi politice.
Crucea, care până la Hristos a fost unealtă de tortură, stârnind groază şi silă, după moartea lui Hristos pe Cruce a devenit arma şi semnul mântuirii noastre. Prin ea, Hristos l-a sfărâmat pe diavol, de pe ea S-a coborât la iad şi, slobozindu-i de acolo pe cei ce se chinuiau, i-a adus în împărăţia Cerească.
Imaginea Crucii este înfricoşătoare pentru demoni şi, ca semn al lui Hristos, este cinstită de creştini.
Sfântul Ioan Damaschin spune: „Atât cauza, cât și scopul răutăților este binele; pentru că atât cele virtuoase, cât și cele ptrivnice acestora se fac în vederea binelui; căci, chiar și atunci cânde le facem [pe cele rele], le săvârșim dorind binele; nimeni nu face ceea ce face cu gândul la rău; pentru că răul nu are ființă proprie, ci este o deformare a binelui, fiind făptuit nu de dragul păcatului, ci în vederea binelui; pentru că tot ceea ce se face se săvârșește în vederea binelui, sau a ceea ce este socotit a fi bine. „
-Părinte, oare vrăjile prind întotdeauna?
-Ca să prindă vrăjile, trebuie ca cineva să dea drepturi diavolului. Adică să dea pricină serioasă și să nu se fi aranjat corect cu pocăința și spovedania. De unul care se spovedește nu se prind vrăjile, de le-ai arunca cu lopata asupra lui. Pentru că, atunci când se spovedește și are inimă curată, vrăjitorii nu potlucra împreună cu diavolii ca să-l vatăme.