Eu sunt [făcut după] chipul lui Dumnezeu. Potrivit cu aceasta, noi trebuie să fim și înțelepți pentru a dobândi bunătățile cele din început. Să știi că tu trebuie să te porți potrivit cu Hristosul tău, cu Care trebuie să ai și asemănare adevărată.
Copacii aflați în locuri neînsorite și ferite de vânturi poate că par falnici; sunt însă neputincioși și sensibili, nefiind în stare să reziste înfuriatelor furtuni. Dimpotrivă, copacii care sunt plantați în vârfuri de munte, cu toate că trăiesc în mijlocul vremurilor rele, a vijeliilor și zăpezilor, devin mai tari decât fierul. Așa și cu trupurile care încearcă diferite plăceri, care se desfată cu toate felurile de mâncare, care se îmbracă în haine fine, care sunt îngrijite încontinuu și sunt îmbăiate și parfumate, ele devin fragede, nepotrivite pentru nevoințe duhovnicești înalte.
Când sufletul nostru începe să nu mai poftească lucrurile frumoase ale pământului, se furişează de cele mai multe ori în el un gând de trândăvie, care nu-i îngăduie să stea cu plăcere nici în slujba cuvântului şi nu-i lasă nici dorinţa hotărâtă după bunurile viitoare; ba îi înfăţişează şi viaţa aceasta trecătoare ca neavând niciun rost şi fiind cu totul incapabilă de vreo faptă vrednică de-a fi numită virtute; şi însăşi cunoştinţa o dispreţuieşte, ca pe una ce a fost dată şi altor mulţi oameni, sau ca pe una ce nu ne făgăduieşte nimic desăvârşit.
„(…) Scriptura ne-a înfăţişat sufletul lui (al dregătorului n.n) oarecum amestecat: pe de o parte vrednic de laudă, iar pe de altă parte, nefericit şi foarte deznădăjduit. Este vrednic de laudă că a cunoscut pe adevăratul Învăţător, că, părăsind trufia fariseilor, mândria legiuitorilor şi îngâmfarea cărturarilor, a dat acest nume singurului Învăţător bun şi adevărat; era iarăşi vrednic de laudă şi că s-a interesat cum ar putea să moştenească viaţa veşnică. Dar ceea ce dovedeşte că în adâncul sufletului său nu urmărea adevăratul bine, ci caută ce place celor mulţi, este aceea că, deşi a aflat de la adevăratul Dascăl învăţături mântuitoare, nu le-a înscris în inima sa, nici n-a împlinit cu fapta sfaturile date, ci a plecat întristat, fiind întunecat de patima dragostei de avuţie. Aceasta vădeşte ciudăţenia purtării sale şi dezacordul cu sine însuşi.
Marea greşeală din partea noastră este că nu vrem să ne supunem voii Atotbunului Dumnezeu care ne arată după împrejurări drumul folositor pentru suflet.
Toţi căutăm un drum liniştit, care există numai în visele noastre, iar nu în realitate pe pământ. Nu tuturor, ci doar câtorva le e dat să se liniştească atunci când se cântă: „Cu sfinţii odihneşte“.
Când copilul, în loc să se uite după mamă, începe să se uite ştrengăreşte după altele, mama lasă copilul singur şi se ascunde. Observând că e singur, copilul începe să ţipe şi să-şi strige mama… Mama se iveşte iarăşi, ia copilul în braţe… şi copilul se strânge şi mai tare la pieptul ei.
Fraţii mei iubiţi, mari şi negrăite sunt bunătăţile sfinţilor, covârşind orice minte şi cuvânt, căci ei sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos. Căci le-a gătit lor Stăpânul slava Ierusalimului celui de sus, sălaşurile cerurilor cele nestricăcioase şi celelalte bunătăţi care sunt greu de tâlcuit şi greu de povestit celor de pe pământ. Nici nu le-a primit pe acestea auzul, nici nu le-a bănuit sau văzut duhul.
