Binecuvântat este Numele Dumnezeului nostru, Dumnezeu în Treime: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. În ultima vreme, precum ştiţi, adeseori mă simt fără nici o putere şi lipsit de contact cu voi. Acum, că îmi termin viaţa, şi îmi aştept ieşirea în fiecare zi şi în fiecare ceas, în chip curios (sau poate chiar în chip firesc) îmi amintesc de zilele cele din început ale călugăriei mele. În 1925 am ajuns la Athos pentru a rămâne acolo ca monah. Aceasta s-a petrecut acum şase zeci şi şapte de ani.
Dacă am trăit suferinţele Primului Război Mondial, şi apoi catastrofele care au urmat – catastrofe personale şi de obşte, omeneşti şi cosmice – acum vă pot spune că acel război în chip firesc a născut în mine o conştiinţă pentru întreaga omenire, pentru că la un război mondial ia parte întreaga omenire. În prezicerile lui Hristos însuşi din Evanghelii, mult se vorbeşte despre sfârşitul zilelor şi despre suferinţele cele grele pentru întreaga lume şi pentru mulţi ani. Ca pictor, am fost atunci atras către Franţa, care în acel moment istoric era cea dintâi ţară în sfera artei mele. Şi deşi războiul se terminase victorios pentru Franţa, împărăţea un simţ al nimicniciei rezultatelor războiului în plan moral – nimicise multe valori, şi mulţi oameni pieriseră. Domnul vorbeşte în chip ciudat: „Când veţi auzi de toate acestea (…), ridicaţi capetele voastre. (…) Nu vă turburaţi, că se cuvine toate să fie”. Cu toate acestea suferinţa nu luase forme atât de adânci cum vedem acum. Suferinţele şi deznădejdea în acea vreme erau cu mult mai mici şi mai uşor de purtat decât cele de acum.
De ce vorbesc acum despre acestea? Pentru că nouă, monahilor vremii noastre, ni se pune întrebarea: Cum să zidim viaţa noastră monahală, spre a nu pierde mântuirea în Dumnezeu? Căci întreg sensul istoric constă în facerea oamenilor mântuiţi în Dumnezeu prin Duhul Sfânt.
În vremea primei ediţii a Filocaliei, adunarea scrierilor patristice, oamenii aveau o mult mai mare răbdare, o mult mai mare nădejde în mântuire decât acum. Condiţiile vieţii mondiale s-au schimbat şi oamenii se angajează în căsătorie şi nasc copii în alte condiţii decât cele dinainte. În multe aspecte există o uşurare, însă naşterea de prunci în lumea de acum este o problemă mult mai grea decât înainte. Starea intelectuală a lumii în clipa când intram eu în monahism şi cea pe care o observ acum sunt colosal de diferite. Dar un cuvânt spus de apostolul Pavel zice că Părinţii de mai înainte, din Vechiul Legământ – uriaşi ai duhului, plini de credinţă – nu au dobândit acele descoperiri la care au ajuns Apostolii: Ca să nu ia fără de noi desăvârşirea. Ca unul care am primit bună-voirea lui Dumnezeu să trec prin toate formele monahismului, vă voi spune că în organizarea vieţii noastre monahale noi nu putem păstra chipul vieţii Părinţilor noştri. Trebuie neapărat să ne socotim viaţa astfel încât toate să fie după puterile noastre.
După Primul Război Mondial s-a ivit în chip firesc gândul pentru viaţa lumii întregi: duhul omului gândeşte întreaga omenire într-un chip mai apropiat decât altcândva. La Athos eu am prins încă vremile „filocalice,” care continuă până acum. Din multele cazuri de rugăciune pentru întreaga lume care m-au impresionat, am avut multă bucurie şi recunoştinţă către Dumnezeu pentru faptul că oamenii au început să gândească întreaga omenire.
Îmi amintesc de un moment minunat care mi s-a întipărit pentru totdeauna în conştiinţă. S-a petrecut chiar la începutul călugăriei mele, în 1925 sau 1926. Mergeam spre malul mării, şi am văzut acolo pe un bătrân cu un şirag lung de mătănii de trei sute de noduri. M-am apropiat de el cu teama caracteristică începătorilor şi în tăcere priveam cum se ruga. Iar el şedea pe un pietroi şi învârtea mătăniile. La sfârşit mi-am luat îndrăzneala să-i cer totuşi: „Părinte, roagă-te pentru mine.” I-am cerut-o fiindcă atunci când părăsisem Franţa, în 1925, mă stăpânea duhul „deznădejdii,” deşi într-o formă mai puţin greoaie decât acum. Şi aşa, zdrobit de acea deznădejde, i-am cerut: „Părinte, roagă-te pentru mine.” El se uită la mine şi zise: „Vezi tu mătăniile astea? Eu le zic pentru lumea întreagă. Mă rog pentru întreaga lume. Şi tu eşti acolo, în rugăciunea mea.” Este greu de explicat de ce, şi câtă vreme ne trebuie pentru o anume reacţie, totuşi nu am plecat după primul cuvânt. Şi după câtăva vreme, trăind în sine-mi deznădejdea acelor zile, iarăşi i-am zis: „Părinte, roagă-te pentru mine.” El îmi zice: „Eu ţi-am spus deja că pentru întreaga lume mă rog. Şi tu eşti aici, în rugăciunea mea.” După câteva clipe, din nou mi-am repetat cererea, pentru că adâncă era scârba mea, şi din nou, a treia oară, i-am zis sfios: „Părinte, roagă-te pentru mine.” El se uită la mine cu bunătate şi îmi zise: „Dar ţi-am spus că tu eşti aici” – arătând către mătănii. „Ce mai mult vrei? Tu eşti aici, în rugăciunea mea pentru întreaga lume.” M-am îndepărtat impresionat de starea duhului acelui bătrân. „Mă rog pentru lumea întreagă; tu eşti acolo, ca noi să nu ne „rupem” în bucăţele pentru amănunte.”
De abia ajuns la Athos, şi întâlnind o asemenea formă de rugăciune, bineînţeles că eram impresionat. Mă tot gândeam: „Cum gândeşte acel Stareţ, rugându-se pentru întreaga lume – o gândeşte în vreme, în întindere, oare întreaga omenire de la Adam până în zilele noastre? Sau gândul lui era şi mai adânc, şi mai cuprinzător?“
În aceşti şaptezeci de ani de călugărie mi s-a dat să trăiesc foarte multe momente îngreunătoare, pentru că atunci când ne rugăm pentru cineva, rugăciunea ne duce în acea sferă duhovnicească în care trăieşte subiectul rugăciunii noastre.
Iubiţii mei fraţi şi surori, tot mereu încerc să păstrez în conştiinţa voastră gândul că noi nu suntem nişte entităţi separate, rupte de ceilalţi. Nu! – Noi trăim în această lume unde totul este una, unde unul este legat de celălalt. Aşa şi eu, v-am oferit condiţii de viaţă care să corespundă cu structura intelectuală şi trupească a oamenilor contemporani ce vin către monahism.
Şi cât m-am bucurat nu demult, vorbind cu cineva despre împrejurările care ne pun un jug greu în spinare! Eu l-am sfătuit să se roage lui Dumnezeu aşa: „Doamne, Tu apără-ne, Tu vezi neputinţele noastre de a rezista valurilor suferinţei cosmice.” I-am zis: „Şi când vă rugaţi pentru sine, pentru mănăstire, pentru fraţi şi surori, rugaţi-vă atunci până acolo unde vă vine deja să ziceţi: Doamne apără-ne“. Pentru că, în multe privinţe, avem deplin dreptul să spunem că iadul este ceva fabricat din lipsa de dragoste în oameni. Oamenii trăiesc nu în dragoste, ci în ură. Şi atunci am spus acelui om: Rugaţi-vă pentru mănăstire, pentru noi toţi: Apără-ne, Doamne, dă-ne un colţişor pe Pământ unde să-Ţi putem sluji Liturghia, să-Ţi aducem rugăciunea din Ghethsimani. Şi numai până aceea să vă rugaţi: Apără-ne – pentru că noi nu putem să dorim ceva rău, orişicui ar fi.“
Şi m-am bucurat de răspuns: „Păi fireşte, dacă noi aicea încercăm să ne rugăm pentru întregul Adam, pentru întreaga omenire, atunci cum am putea dori în acelaşi timp ceva rău celor ce ne pricinuiesc scârbe de moarte?” Vedeţi cum acel bătrân athonit, care mi-a spus „Tu eşti aici,- în aceste mătănii,” corespunde cu omul contemporan care zice: „Dacă ne rugăm pentru întregul Adam, atunci cum şi cui putem noi dori ceva rău?“
Tac, căutând cuvânt spre a lămuri măreţia acestui moment. Noi nu suntem în stare de acele nevoinţe descrise în Filocalie. Dar trebuie să ne clădim mântuirea, de asemenea, în întreaga ei deplinătate – mântuirea adusă nouă de Hristos în Duhul Sfânt.
Dintru bun începutul monahismului meu eu m-am aflat zdrobit de suferinţa lumii, ca urmare a războiului mondial. Acum acele suferinţe au crescut. Şi de acum noi suntem mai puţin în stare de acele forme de isihasm – de liniştire – în care petreceau părinţii şi străbunii noştri, iar aceasta o dovedeşte experienţa zilelor noastre. Când ne oprim mintea asupra uneia şi aceleiaşi chemări a Numelui, ea oboseşte de a sta în acea formă de rugăciune.
Aşadar, dacă nu suntem în stare acum de o astfel de liniştire, de un astfel de monahism, înseamnă oare că ne-am pierdut mântuirea? – Nu! În anii din începutul monahismului meu am citit prorociile Părinţilor dedemult, din veacurile III-V. Într-una din prorocii se zicea că oamenii ultimelor vremi nu vor mai fi în stare de viaţa unei nevoinţe asemenea celor din primele veacuri. „Însă” – adaugă unul din Părinţi – „monahilor le vor fi trimise mari suferinţe. Iar cei ce vor răbda acele suferinţe, vor fi în împărăţie mai mari decât cei ce în vechime înviau morţii.“
Puterea răului în lumea organizată contemporană este atât de mare, că nici o rugăciune, nici o încordare a duhului nostru nu biruieşte acest duh al lumii. Suntem zdrobiţi de suferinţele care ne ajung din afară. Insă o astfel de formă de suferinţă, poate că Domnul a dat-o numai acum, şi nu înainte.
Rugăciunea pentru întregul Adam – după testamentul Stareţului nostru cel întru sfinţi proslăvit – ne ridică în diferite sfere. În acele zile când am ajuns la Athos, foarte puţini erau acolo educaţi. Cu greu puteau unii citi şi scrie când ajungeau la Athos, şi se dezvoltau mai apoi, citind pe Sfinţii Părinţi. Dar aşa de puţin informaţi fiind în privinţa treburilor întregii lumi, ei se rugau pentru lumea întreagă. Iar acel Stareţ nu a vrut să-şi întrerupă rugăciunea pentru cererea unui începător, în ce sferă petrecea acel Stareţ, şi în ce sferă petrece omul contemporan intelectual dezvoltat? Dacă vom compara nivelul stării lor duhovniceşti, în favoarea cui va înclina cumpăna? Ei mai puţin trăiau evenimentele acestei lumi, nu cunoşteau realizările ştiinţei moderne, ale tehnicii ş.a.m.d., însă duhul lor petrecea în veşnicie şi rugăciunea lor era pentru vecinica mântuire. Iar dacă mintea contemporanilor inteligenţi nu poate nici măcar câteva clipe sau minute să se ţină în cele veşnice, atunci cine trăieşte într-o formă mai înaltă?
Care este starea duhului omului ce trăieşte în chip firesc întregul Adam, chemând necontenit Numele, „Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte pre mine, păcătosul“? O astfel de rugăciune personală se preface într-o rugăciune de putere cosmică, precum vedem în pilda Cuviosului Serafim din Sarov. Iar acum noi trăim într-o lume neasemuit mai bogată din punct de vedere tehnic şi al educaţiei, dar oare mai bogată este această formă a vieţii? Aşa încât, dacă comparăm, în final va trebui să recunoaştem că Părinţii noştri din vechime trăiau la mai mare înălţime decât noi, nu numai în domeniul rugăciunii minţii, dar şi în starea generală a duhului. Prin chemarea Numelui lui Hristos pătrundem în acea lume a suferinţei, iar aceasta este lucru mare.
Aşadar, nu uitaţi: Noi trebuie să ne zidim mântuirea în alte condiţii, şi o zidim, precum ni se pare, cu înţelegere, iar nu uşuratic.
La moartea unui poet, un alt poet rus a scris în veacul al XIX-lea: „…dar nu va afla răsunet graiul care cele pătimaşe, pământeşti a depăşit.” Noi trăim într-o lume uimitor de cultă, însă în sfera duhului oamenii sunt prea departe de starea în care ar trebui să fie. Pentru a înţelege starea bătrânului isihast care se ruga pentru lumea întreagă trebuie să trăieşti acea stare. Intelectualului îi apare ca o mare bogăţie informaţia despre evenimente, realizări ştiinţifice ş.a.m.d., acolo unde, în ce priveşte cultura inimii, el se află foarte jos. Domnul zice că se va împuţina dragostea în vremea de pe urmă. Şi nu vedem ca lumea să se fi îmbogăţit în dragoste. „Dimpotrivă,” zice El, „se vor înmulţi scârbele şi suferinţele“. Şi deci, de veţi păşi în viaţa monahală cu multă răbdare şi smerenie, amintiţi-vă că voi pătrundeţi în suferinţele lui Hristos însuşi, Dumnezeul nostru, în grădina Ghetsimani. Iar cei ce nu trăiesc o astfel de rugăciune, care nu se tânguie cu adânc plâns în rugăciune pentru întreaga lume, pe noi ne socotesc nebuni: pentru ei este nebunie.
Deci lumea ce ne înconjoară a făcut un progres colosal în ce priveşte tehnica, dar nu în cultura inimii, în sensul creştin al inimii deschise suferinţelor întregii omeniri, şi în timp, şi în întindere.
Formulele dogmatice şi teoretice pe care le întrebuinţăm în convorbirea noastră sunt necesare pentru a conştientiza înţelegător sfârşitul nevoinţei noastre. Cineva cu adevărat înţelept mi-ar putea spune: „Părinte, sunteţi nebun! Începătorilor le vorbiţi de astfel de lucruri? Acel foc, Domnul l-a adus din cer, şi când a venit pe Pământ, El era singurul care purta acel duh. Cum vorbiţi despre acestea monahilor începători?!” Da, ştiu că este puţin nebunesc a vorbi despre astfel de stări începătorilor. În primele zile ale creştinismului, atunci când cuvintele lui Hristos erau atât de proaspete, apostolul Pavel zicea că „El, Hristos, a intrat dincolo de catapeteasma” zilei a opta, şi acolo unde este El trebuie şi mintea noastră să fie. Aşa încât, vedeţi că şi apostolul Pavel face aceeaşi „greşală” ca şi mine: vorbeşte începătorilor şi numeşte „lapte” ceea ce, la drept vorbind, noi trăim ca foc ceresc.
Dar ne vom ruga totuşi pentru întreaga lume suferindă, gata fiind şi noi să trăim acele suferinţe. Rugaţi-vă şi pentru mine… Gândiţi-vă şi în ce sfere trebuie să petreacă mintea noastră.
Aşa, iubiţii mei fraţi şi surori, ţineţi tare această linie a rugăciunii. Amintiţi-vă întotdeauna de Hristos Care, în vremea Lui, Singur urca pe Golgota, purtând toate scârbele întregii lumi.
Arhim. Sofronie, Cuvantari duhovnicesti”, vol. 1, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2004