Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bunătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. El nu lipseşte sufletul de voinţă, ci prin harul Său El o îndreaptă spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea lor.
Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea. Dar, dacă nu-ţi vei aduce aminte, atunci nu te vei mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul Duhului Sfânt. Prin rugăciune se păzeşte omul de păcat, fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu şi cu duh smerit stă înaintea Feţei Domnului, pe Care-L cunoaşte sufletul ce se roagă.
Slavă Domnului că ne-a dat pocăinţa, iar prin pocăinţă toţi se vor mântui, fară excepţie. Nu se vor mântui decât numai cei ce nu vor să se pocăiască, şi în aceasta văd deznădejdea lor şi mult plâng, fiindu-mi milă de ei. Ei nu cunosc prin Duhul Sfânt cât de mare e milostivirea lui Dumnezeu. Dar dacă fiecare suflet ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de mult ne iubeşte, atunci nimeni n-ar mai deznădăjdui şi nici n-ar mai murmura niciodată.
Dacă te loveşte orice fel de nenorocire, gândeşte-te: „Domnul vede inima mea, şi dacă Îi e pe plac, totul va merge bine atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi”, şi astfel sufletul tău va avea întotdeauna pace. Dar dacă omul va începe să murmure: „Aceasta n-ar trebui să fie aşa, aceasta nu e bine”, nu va avea niciodată pace în suflet, chiar dacă ar posti şi s-ar ruga mult.
Cele pământeşti pot fi cunoscute prin mintea omenească, dar Domnul şi toate cele cereşti se cunosc numai prin Duhul Sfânt şi nu pot fi cunoscute numai cu mintea simplă.
Stareţul spunea adeseori: „Când mintea e întreagă în Dumnezeu, uită lumea”; şi scria: „Omul duhovnicesc zboară ca un vultur în înălţimi, sufletul său îl simte pe Dumnezeu şi, deşi se roagă în întunericul nopţii, vede întreaga lume”.
Ne-am putea întreba dacă nu e aici o contradicţie. Pe de altă parte, această vedere a lumii nu este oare imaginară?
“Vrăjmaşul a căzut din mândrie. Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceală, cruzimea, indiferență faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilelor şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demența completă. Acestea sunt semnele distinctive ale spiritualităţii demonice. Dar, câtă vreme nu se manifestă cu claritate, pentru mulţi oameni ele trec adeseori neobservate.
O tradiţie spune că, în drum spre Egipt, Sfânta Familie a întâlnit un tâlhar, dar acesta nu le-a făcut nici un rău, ci, văzând Pruncul, a spus că dacă Dumnezeu S-ar întrupa, n-ar fi mai frumos decât pruncul acesta; şi i-a lăsat să meargă în pace.
Lucru uimitor: un tâlhar, care de obicei ca o fiară nu cruţă pe nimeni, nu a necăjit, nici nu a supărat Sfânta Familie. La vederea Pruncului şi a blândei Sale Maici, sufletul tâlharului s-a înmuiat şi a fost atins de harul lui Dumnezeu.
L-am cunoscut pe Stareţul Siluan în această perioadă a vieţii sale. Anii îndelungaţi de uriaşă luptă cu patimile trecuseră. În acea vreme, în duh, el era cu adevărat mare. Învăţat întru tainele lui Dumnezeu, povăţuit de sus în lupta duhovnicească, se înălţa de acum cu paşi siguri către nepătimire.
Intotdeauna să ne rugăm ca Domnul să ne povăţuiască ce anume trebuie să facem, şi Domnul nu ne va lăsa să ne rătăcim. Adam n-a avut înţelepciunea să-L întrebe pe Domnul despre rodul pe care i l-a dat Eva, şi pentru aceasta a pierdut Raiul.
Stareţul avea un gând al său aparte, şi anume că nu putea căuta pe Dumnezeu decât cel ce L-a cunoscut, şi apoi L-a pierdut. Socotea că toată căutarea de Dumnezeu fusese preîntâmpinată cumva de o pregustare a lui Dumnezeu.
Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar când se întristează sufletul unui om smerit, Domnul îl ascultă negreşit.
Dacă te loveşte orice fel de nenorocire, gândeşte-te: „Domnul vede inima mea, şi dacă Îi e pe plac, totul va merge bine atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi”, şi astfel sufletul tău va avea întotdeauna pace. Dar dacă omul va începe să murmure: „Aceasta n-ar trebui să fie aşa, aceasta nu e bine”, nu va avea niciodată pace în suflet, chiar dacă ar posti şi s-ar ruga mult.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că primim folos prin strălucirea cu care prăznuim o sărbătoare în Biserică. Chiar de am pogorî toate stelele din cer pentru a împodobi biserica pentru praznic și chiar de am cânta toate cântările care îi sunt închinate, dacă facem acestea doar ca să ne întoarcem la starea noastră de dinaintea praznicului, nu am dobândit niciun folos.
Mi-am petrecut viaţa în lucruri bune şi în păcate, şi în timp de şaizeci de ani am cunoscut ce putere are obişnuinţa. Şi sufletul şi mintea pot dobândi obişnuinţe. Iar ceea ce omul obişnuieşte aceea şi face. Dacă e obişnuit cu păcatul, va fi necontenit atras de păcat şi demonii îl vor împinge spre el; dar dacă s-a obişnuit cu cele bune, Dumnezeu îl va ajuta cu harul Său.
Pentru aceasta trebuie pe toţi să-i iubeşti ca însuţi pe tine şi în fiecare ceas să fii gata de moarte. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, se pătrunde de smerenie şi întreg se dăruieşte voii lui Dumnezeu, şi doreşte cu toţi a fi în pace şi pe toţi a iubi.
Într-o zi, un călugăr veni să îl caute pe unul dintre cei mai faimoşi Părinţi ai pustiei egiptene, pe Avva Pimen, care era ucenicul Avvei Macarie cel Mare şi care primise veşmântul călugăresc din mâinile Sfântului Antonie însuşi, părintele tuturor monahilor creştini. „«Câţiva fraţi locuiesc cu mine, vrei să le poruncesc?». Bătrânul zice: «Nu, fă tu întâi ce ai de făcut şi, dacă ei vor să trăiască, vor vedea şi vor face şi ei». Fratele îi zice: «Părinte, dar ei vor să le poruncesc».