Iar Iisus, umblând pe lângă marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. (Evanghelia de la Matei IV; 18-23 )
„Având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi.” (1 Tim 6:8)
Să nu credem vreodată că Dumnezeu nu ne aude atunci când ne rugăm Lui. El ne aude gândurile, tot aşa cum ne auzim noi vocile şi cuvintele unii altora. Iar dacă nu acţionează imediat, aşa cum cerem noi în rugăciune, este fie pentru că ne rugăm cu nevrednicie, fie pentru că cerem ceea ce nu ne este spre bine, fie pentru că, în Atotînţeleapta Purtarea de Grijă a Sa, El întârzie împlinirea cererii noastre până la ceasul potrivit.
Voi care sunteţi drepţi: păcatul înseamnă slăbiciune, iar a te teme de păcătoşi înseamnă a te teme de oameni. Păcătosul e îngrozit de omul cel drept din sine care e mort şi de două ori îngrozit de un drept viu dinafara sa. Nu fiţi îngroziţi de cineva care este îndoit îngrozit de voi. Nu este Domnul vitejia drepţilor? Nu este Domnul Atotţiitorul generalul cetelor celor drepţi? Cu adevărat mică este dreptatea celor ce stau cu Atotţiitorul şi totuşi se tem de cei atotneputincioşi.
Te mâhnești pentru soțul mort. Îți faci griji pentru copii. Plângi zi și noapte, în sufletul tău e tulburare și întuneric, înaintea ochilor – ceață și necunoscut. Îmbărbătează-te! Nu te teme! Spune-ți: bărbatul meu era în primul rând al lui Dumnezeu, și apoi al meu; și copiii mei sunt în primul rând ai lui Dumnezeu, și apoi ai mei.
Dacă grădinarul iscusit smulge o floare, să știi că așa trebuia să facă. El știe pricinile pentru care a făcut asta. Iar una dintre pricini este și aceea ca florile din jur să propășească mai bine.
Poruncile lui Hristos par cu neputință de împlinit celui ce n-a încercat niciodată să le împlinească. De pildă, Domnul a zis: Faceți bine celor ce vă urăsc pe voi (Mt. 5, 44; Lc. 6, 27), iar tu întrebi plin de mirare: „Oare este cu putință așa ceva? Oare o astfel de poruncă nu e potrivnică firii omenești?” N-ai întreba vreodată așa ceva dacă în viață te-ai fi străduit măcar o dată să faci bine unui om care te urăște; dacă ai fi încercat, ai ști că această poruncă a Domnului este cu putință de împlinit și se potrivește cu firea omenească —în starea ei cea mai bună.
Ce mare este în ceruri slava Sfântului și Dreptului Simeon, cel care în brațele sale pe Pruncul Iisus L-a primit! Ea se vede dintr-un eveniment din viața Sfântului Petru Atonitul, care se sărbătorește la 12 iunie.
Fiind comandant de oști, Petru a fost luat prizonier și aruncat în temniță în cetatea Samara, de pe malul râului Eufrat. Suferind în temniță, Petru se ruga cu lacrimi Sfântului Nicolae să-l roage pe Dumnezeu să-l scape de acolo, făgăduind că își va dărui după aceea toată viața lui Dumnezeu.
Cât priveşte faptul că prietenii te-au părăsit în restrişte, iar acum fie că îşi întorc capul când te văd, fie că te batjocoresc pe faţă, el este într-adevăr dureros, dar e o nouă mărturie a unei experienţe omeneşti străvechi. Când L-au răstignit pe Domnul Hristos pe Cruce, unde erau cei care voiau mai înainte să-L facă împărat?
Săvârșirea răului este o slăbiciune, nu o putere. Făcătorul de rele este un slăbănog, nu un viteaz.
Tatăl Se uită din Cer şi mă vede acoperit cu răni din pricina nedreptăţii oamenilor şi spune: „Nu te răzbuna” (cf. Matei 5, 38-42; Romani 12, 19).
Sunt cinci imbolduri de căpetenie, după care se călăuzesc oamenii în faptele lor:
1. câștigul personal cu desfătarea proprie;
2. legătura de rudenie sau de sânge;
3. legile comunității;
„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” /Pilde 23:26/
Pe malul puţin înalt al Lacului Ghenizaret stătea dumnezeiescul Ziditor aşezat pe iarba verde. Şi a început să schiţeze planuri pentru noua zidire. Cu toate acestea, El nu le-a schiţat pe un pergament şi nici nu le-a desenat cu un creion pe hârtie, ci prin cuvinte puternice le-a imprimat în sufletele ucenicilor Săi şi ale poporului, ca printr-un diamant într-un material de ceară.
Credinţa mea Te vede, Doamne. Ea este lumina şi vederea departe văzătoare a ochilor mei. Ea este simţirea omniprezenţei Tale. Ea îmi trage genunchii la pământ şi îmi înalţă braţele spre Cer. Credinţa mea este legătura sufletului meu cu Tine. Ea îmi face inima să dănţuiască şi limba mea să cânte. Când rândunica se apropie, puii de rândunică se agită în cuib. Fiindcă încă de la distanţă ei simt sosirea mamei lor.
Dragostea mă face Dumnezeu, şi Tu, o, Dumnezeule te faci om. Acolo unde există unul, nu există iubire. Acolo unde sunt doi uniţi există doar un simulacru de iubire. Acolo unde trei sunt uniţi, există dragoste. Numele Tău este iubire fiindcă numele Tău este treime în Unitate.