Ascultă, binecuvântato, există trei stadii.
Lumea îl cunoaște astăzi (pe Iov – n.n.), după atâtea și atâtea veacuri, nu pentru că dădea din averea sa săracilor, ci pentru că atunci când a rămas fără avere nu s-a pierdut cu firea; nu pentru că îi îmbrăca pe cei goi cu haine făcute din lâna oilor sale, ci pentru că atunci când a căzut foc din cer și a ars toate turmele sale, el L-a slăvit pe Dumnezeu.
De aceea şi tu, frate, dacă ai căzut din pricina necazurilor sau a slăbiciunii, nu te lăsa înşelat spunându-ţi: am mai căzut şi altă dată, mai cad şi acum, ce înseamnă un păcat mai mult?
Cine se mândrește cu ceva este potrivnic al lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne-a dat pildă a smereniei celei mai adânci atunci când, încingându-Se cu ștergar, a spălat picioarele ucenicilor.
(…) Gândesc că nu este acum nici o nevoie să-ţi scot la iveală clipele când harul lui Dumnezeu a fost cu mata. Mai important este să-ţi îndreptezi luarea-aminte la altceva, şi anume: Greşala – şi a mea, şi a matale – constă în faptul că mai bine îţi este să uiţi de har, iar nu să urmăreşti atât de îndeaproape lucrările lui.
A fi ortodox înseamnă să crezi că Dumnezeu lucrează cu lumea Lui şi cu noi şi cu fiecare în parte printr-o energie, printr-o lucrare necreată, care se numeşte har. Harul este o singură energie, o singură lucrare a lui Dumnezeu care se împarte, se distribuie fiecăruia după receptivitate. Piatra e ţinută de Dumnezeu prin lucrarea Lui necreată, pisica, la fel. Noi, oamenii, la fel, doar că avem în plus faţă de animale, chemarea de a ne îndumnezei.
Ca să ne dăm seama cât de adânc a pătruns în oameni faptul Învierii lui Iisus e de ajuns să pomenim o întâmplare:
Un alt Iacov, însărcinat cu „lichidarea treburilor” lui Dumnezeu pe pământ, ține în fața unei foarte numeroase adunări o strălucită cuvântare de câteva ceasuri, „dovedind” – chipurile! – că nu există Dumnezeu. Și fiind încântat de cuvântarea sa și de temeiurile „dovezilor”, vru să mai dea o dovadă. Drept aceea, dete îngăduință ca acela care se va simți în stare să-l contrazică are cinci minute liber s-o facă în fața adunării.
Smerenia lui Hristos sălășluiește în îngeri și în sfinți. Serafimii au câte șase aripi: cu două își acoperă fața, cu două picioarele, iar cu două zboară în jurul tronului lui Dumnezeu, strigând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt…” (vezi Isaia 6, 2-3).
In cărţile Vechiului şi Noului Testament vedem în mod lămurit că Dumnezeu Se arată în chipuri felurite prorocilor. „După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci…” (Evrei 1,1) Dumnezeu încheie cu fiecare om un legământ personal. Nu voieşte să avem cunoştinţe despre El din mărturiile altora, ci El însuşi ni Se arată şi ne dăruieşte cunoaşterea Sa. Omul dobândeşte, astfel, propria-i mărturie despre Dumnezeu. Cunoaşterea personală cea dintru început a lui Dumnezeu se petrece fie într-o perioadă în care omul nu o aşteaptă, fie în urma unei căutări pline de durere. Aceasta se poate întâmpla şi omului care se luptă cu Dumnezeu.
Când vreunul din ucenicii săi se simţea bolnav, bătrânul îi zicea:
Suflete al meu, tu ai fost zidit spre a fi biserică pentru Dumnezeu, dar te-ai transformat într-o speluncă sordidă, unde vin tâlharii şi se tolănesc.
De ce nu I-ai dat tu naştere Fiului Înţelepciunii, care ţi-ar fi dat lumină şi un nume bun, în loc de a-mi zămisli fii ai răului, care mi-au cuprins mintea şi ţi-au răsplătit cu întuneric şi iraţionalitate…
