Am ascultat odată spovedania unei doamne din Rusia, o scriitoare celebră. Era ușor derutată și i-am zis: „Mintea dumneavoastră e precum un fluture, zboară de colo colo, fără să aibă vreo așezare; veți fi întotdeauna tulburată din pricina aceasta.”
Doamna respectivă mi-a răspuns: „Un preot bătrân din Rusia mi-a spus același lucru. Cum ședea și îmi asculta spovedania, el mi-a lovit ușurel capul cu crucea pe care o ținea în mână și mi-a zis: «Femeie nepricepută, intră înlăuntru și vei afla odihnă!»” Auzind acestea m-am minunat de frumusețea cuvintelor bătrânului preot, căci, cu adevărat, până nu vom găsi locul inimii, mintea ne va fi pururi risipită și nu vom afla nicicând odihnă: întotdeauna vom fi tulburați sau de una, sau de alta, vom fi exagerat de sensibili, gândind că nu le suntem pe plac oamenilor sau că aceștia au ceva împotriva noastră.
La întrebarea „Ce este omul?” Vechiul Testament ne oferă diferite răspunsuri. În Psalmi se spune că omul este o „inimă adâncă” (Ps. 63,7). Citim, de asemenea, că „inima omului caută o simţire duhovnicească şi dumnezeiască” (Pilde 15, 14). Adică omul, în dorinţa lui de a cunoaşte adevărul, caută mereu această „simţire duhovnicească şi dumnezeiască“, căci numai atunci poate să simtă prefacerile pe care le lucrează în el dreapta lui Dumnezeu. Fără conştiinţa adâncului inimii, fără această simţire duhovnicească a lui Dumnezeu înlăuntrul lui, omul nu poate afla mângâiere, iar fără mângâiere nu-şi poate împlini rostul. Toţi avem nevoie de bucurie, pace şi mângâiere pentru a putea săvârşi lucrarea lui Dumnezeu în chip bineplăcut Lui.
Într-una din epistolele Sfântului Apostol Pavel, aflam următorul pasaj:
„Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeu a toată mângâierea, Cel Ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu. Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră. Deci fie că suntem strâmtoraţi, este pentru a voastră mângâiere şi mântuire, fie că suntem mângâiaţi, este pentru a voastră mângâiere, care vă dă putere să înduraţi cu răbdare aceleaşi suferinţe pe care le suferim şi noi“ (2 Cor. 1, 3-6).
Cuvântul „mângâiere” apare de multe ori în acest pasaj minunat, şi pe drept cuvânt, căci fără mângâierea, fără pacea şi bucuria care izvorăsc din harul lui Dumnezeu, nu am putea trăi cum se cuvine. Am fi mereu nemulţumiţi, am cleveti, i-am critica pe ceilalţi şi ne-am plânge de una şi de alta: de ce mâncarea nu este bine gătită, de ce nu cântă mai bine corul, de ce asta e neagră şi nu albă, şi tot aşa. Dar dacă am fi mereu cu luare aminte la inimă şi ne-am strădui să descoperim în noi acea „simţire duhovnicească şi dumnezeiască“, atunci nu am mai avea vreme de pierdut cu nimicuri de felul acesta, ba mai mult, toate aspectele negative ale vieţii noastre ar fi adumbrite de această lucrare duhovnicească pozitivă.
Sursa Arhimandritul Zaharia Zaharou, “Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, 2014