– În general orice cuvânt care nu contribuie la împlinirea nevoii pe care o avem în Domnul este deșert. Dar primejdia vorbirii deșarte este mult mai mare, pentru că, chiar dacă ceea ce s-a spus este bun, dar nu contribuie la întărirea credinței, cel care a vorbit nu numai că nu este scutit de primejdie din cauza cuvântului bun, dar și întristează pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, fiindcă cuvântul n-a fost ziditor.
Căci aceasta ne-a învățat cu înțelepciune Apostolul, spunând:
1) Credinţa vie. Dacă Hristos pentru toți a pătimit și a murit, atunci și pentru mine și pentru tine a făcut-o. Dacă El este Mântuitorul tuturor celor ce cred în El cu adevărat, atunci este și Mântuitorul meu și al tău. Cu aceste cugete se va aprinde candela credinței.
2) Nădejdea. Dacă El atât a suferit pentru tine, oare te va părăsi la nevoie? El poate şi vrea să te ajute. Poate, pentru că este Atotînţelept şi Atotputernic; vrea, pentru că este Bun şi te iubeşte.
”Omul nu trebuie să-şi spună singur că lucrul cutare e bun sau rău, ci să aştepte prin răbdare răspunsul de la Domnul când nu are un povăţuitor văzut. Iar Domnul i-l va spune, după răbdare multă, nu numai printr-un cuvânt şoptit în minte, ci mai ales printr-o experienţă tainică, căci binele între timp a devenit o calitate, o stare proprie lui, care durează.
Satana însă dă un răspuns numai prin cuvânt şoptit în minte celor ce nu aşteaptă să le devină binele calitate intrinsecă, prin răbdarea unor încercări.
În Biserica noastră, postul este obligatoriu, nu-i facultativ, fiecare trebuie să ţină post.
E adevărat că nu toţi au condiţii ca să ţină post. În viaţa mea am trăit mulţi ani în internat, dar 38 de ani la mănăstire am putut să postesc foarte bine şi am postit pentru că s-a postit în mănăstire şi a fost uşor să postesc. Am trăit de multe ori din mâncarea pe care mi-au dat-o alţii şi pe care mi-au făcut-o ei cum au gândit ei că trebuie făcută. Îmi dau seama că nu oricine poate posti, dar orice credincios, dacă vrea să ţină postul, dacă se angajează la post, poate să renunţe la o masă pe zi, poate să mănânce (dacă mănâncă de la el) mâncare de post.
Cum anume? Cred că știți deja: curățiți-vă conștiința, înviorați-vă credința și dragostea către Domnul, înnoiți făgăduința îndreptării în toate privințele și apropiați-vă cu frică evlavioasă, dar și cu îndrăznire plină de nădejde , încredințându-vă în mâinile Domnului, Care dorește mântuirea.
Făcând aceasta, să-l contemplați cu mintea pe Domnul Însuși cum împărtășește – fiindcă El este Cel ce împărtășește, iar mîinile preotului sunt doar unealta.
Fraților, vremea potrivită pentru pocăință e chiar timpul de față. Fericit cel ce n-a căzut nicicum în mrejele vrăjmașului. Dacă însă cineva a căzut, iar mai apoi a rupt plasele și a scăpat fugind de la el, atâta vreme cât e în viața de acum, pentru mine și acesta-i fericit.
Căci, viețuind încă în trup, a putut fugi de război, scăpând ca peștele din năvod. Peștele, atunci când e în apă, de-i prins și rupe mreaja, se repede către adânc și scapă. Dacă însă e tras pe uscat, nu mai poate să se ajute pe el însuși.
Ah, frate! Nu te lasa înșelat de simțurile tale și de plăcere! Chiar dacă deocamdată aceste plăceri deșarte nu-ți pricinuiesc mult rău, dar după puțin timp îți vor pricinui. “Dacă iubești cele deșarte, ele se preschimbă în rele” zice Fericitul Augustin.
Cel ce voiește să guste toate cele îngăduite și neoprite, se deprinde, de câtăva vreme, să guste și cele neângăduite sau oprite și nelegiuite, precum s-a întâmplat cu poporul Israil:
Lucrul cel mai preţios pe lume e să cunoaştem pe Dumnezeu şi să înţelegem, măcar în parte, voia Lui.
Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie să se predea întru toate voii lui Dumnezeu şi să trăiască înaintea Lui în frică şi în iubire: în iubire, pentru că Domnul este Iubire; în frică, pentru că trebuie să ne temem să nu întristăm pe Dumnezeu prin vreun gând rău.
Postind am înveselit nădejdea mea în Tine, Domnul meu, Care vei veni din nou.
Postul grăbeşte pregătirea mea pentru venirea Ta, singura nădejde a zilelor şi a nopţilor mele.
Postul face trupul meu sa fie mai subţire, astfel încât ceea ce rămâne să poată străluci mult mai uşor odată cu sufletul.
În măsura în care ai inima înfrântă și smerită, devii tot mai liber interior și atunci Dumnezeu coboară în tine. Rostul nostru pe pământ este să ne umplem de Dumnezeu. Și nu ne putem umple de Dumnezeu decât prin smerenie. Smerenia trebuie să fie fundamentul vieții noastre. Nu ne realizăm prin trufii ieftine, ci numai prin smerenie.
A trăi în smerenie înseamnă a trăi o viață reală. Iar a trăi în trufie este o viață artificială. De aceea, de câte ori ești umilit, rabdă și roagă-te:”Doamne, primește aceste umilințe, în locul smereniei de care am lipsă. Să răscumpere umilințele mândria de care nu mă pot izbăvi de bunăvoie!”
„La «Canal», l-am avut duhovnic pe părintele Evghenie, tot un om simplu. El m-a determinat să mă fac călugăr. De aceea m-am şi apropiat de dânsul. Dar ce fel de om simplu? Ştia «Scara» Sf. Ioan Scărarul pe de rost. Şi veneau la el preoţii şi călugării catolici. Toţi îl admirau. Nu avea lecturi, dar recita pe Sfinţii Părinţi.
Avea o memorie extraordinară. El m-a influenţat cel mai mult. La un moment dat, mi-a spus: «Să ştii că Dumnezeu te-a adus în închisoare pentru un anumit scop».
Rog şi iubirea voastră să o urmaţi pe cât vă stă în putere şi, alergând cu credinţă, să o apucaţi şi să nu fiţi înşelaţi nicidecum în nădejdile voastre. Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli, care nu ajunge la iubire în duh umilit [Psalmi 50, 19], e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor. Căci în nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice:
Părinte, asistăm la o pasivitate generală şi la o paralizie a voinței poporului român, încât aproape nu mai este nicio reacție, nici atitudine față de toate aceste bombardamente anticreştine. Cum se explică acest fapt?
Asta şi pentru că sărmanul popor nu mai ştie ce să creadă, nu mai are încredere în niciun lider politic, în niciun formator de opinie, nici în Presă sau televiziune.
Împlinind dorinţele lumeşti ale inimii, nu vine bucuria duhovnicească, ci stresul. Bucuria lumească aduce stresul şi la oamenii duhovniceşti. Bucuria lumească nu este permanentă, nu este bucurie adevărată, ci este o bucurie temporară, a acelei clipe. Iar aceasta este o bucurie materială, nu este duhovnicească.
Iar cu bucuriile lumeşti nu „se umple” sufletul omului, ci mai degrabă îl umplu cu balast. Atunci când simţim bucuria duhovnicească, nu o mai dorim pe cea materială. Sătura-mă-voi când, mi se va arăta slava Ta.
Taina Spovedaniei e o întâlnire dintre om și Dumnezeu într-o împreună lucrare: omul oferă energiile sale create risipite departe de El și Dumnezeu Se coboară în ele pentru a le sfinți prin iertare, curățire și eliberare din robia puterilor potrivnice libertății noastre.
Povestirea necazurilor este o lucrare a sufletului care nu se oferă lui Dumnezeu. E o lucrare în care ne ascundem partea noastră de responsabilitate, o accentuăm pe cea de victimă și ceea ce numim păcat devine aproape o consecință firească a evenimentului povestit.
”Să răbdăm suferința și durerea, și să ne rugăm pentru orice om suferind, căci ia gândiți-vă câți oameni oftează pe pământ! Luați seama la spitale, la ospicii, la oamenii care sunt tulburați sufletește și suferă.
Dacă ați fost încercați puțin de aceste boli sufletești, știți ce lucru înspăimântător sunt. Uitați-vă la oamenii stăpâniți de diavoli, ce durere înfricoșătoare suferă și ce chin interior! Viața lor lăuntrică este o mucenicie. Le citești molitvele și vezi că spumegă, deci gândește-te la durerea din sufletele lor.
Nu vom arăta amănunţit felurimea ispitelor – de ce, unde, cât şi de unde – pentru că, potrivit Psalmistului „îi vor număra pe ei şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi”.
Ele au fost explicate în amănunt şi fără greşeală de Părinţii noştri în scrierile lor. Noi numai atât vom reaminti: că datoria de căpetenie a celor ce vor să se mântuiască este înfruntarea ispitelor, spre dovedirea credinţei şi mărturisirea acesteia împotriva lepădării, la care răul ne îmbrânceşte cu sila.