Nu doresc să ofer motive, pe care ateii le pot oferi drept motive proprii pentru a nu crede în Dumnezeu.
Sincer, cred că majoritatea oamenilor nu ştiu de ce nu cred în Dumnezeu, şi, creştin ortodox fiind, aş presupune că toate discuţiile cu cei care nu cred în Dumnezeu, şi majoritatea discuţiilor cu cei care afirmă că ei cred în Dumnezeu, ar fi discuţii pline de amăgire, cel puţin la un anumit nivel. Aşadar primul motiv pentru care nu putem crede în Dumnezeu.
“Nu aş vrea să fiu înger ca să vorbesc despre Maica Domnului. Vreau să vorbesc ca om slab, să pot simţi adevărat dragostea şi mila Maicii Domnului.
Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oameni necăjiţi, slabi şi prigoniţi în orice fel, decât s-ar simţi înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu, suferă mereu şi cred că se luptă chiar şi cu dreptatea divină apărând pe neputincioşii care o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi fără de alegere şi pe cei ce sunt răi şi chiar şi pe cei nepăsători.
Dragostea sa pentru Maica Domnului era mai presus de orice descriere. Nu am văzut până astăzi un om care să o iubească atât de mult pe Maica Domnului, după Dumnezeu, precum Stareţul Iosif.
Ochii săi vărsau lacrimi la simpla auzire a numelui ei sau şi numai atunci când vedea icoana ei sau cânta vreo cântare închinată ei.
Aş dori să vă dau un exemplu a ceea ce înseamnă nu numai a mijloci pentru cineva, ci şi a ne afla acolo unde ne este locul. Este povestea unei tinere femei despre care nu ştim decât că se numea Natalia; ea mi-a fost relatată de cei care au fost implicaţi direct în circumstanţele date.
În anul 1919, în perioada în care Războiul Civil lovise Rusia ca un uragan, când oraşele noastre cădeau unul după altul în mâinile armatei sovietice comuniste, o tânără mamă al cărei soţ era ofiţer în Armata Albă se afla, ca într-o capcană, împreună cu cei doi copiii ai lor într-un oraş ocupat de Armata Roşie.
În secolul al XVIII-lea, după moartea pustnicului Damaschin, Sfântul Haralambie s-a nevoit în partea de nord a Schitului Sfânta Ana, într-o chilie părăsită. Acolo, el s-a dovedit un curajos atlet al lui Hristos, un atent ucenic al aducerii aminte de moarte.
În fiecare zi, după Vecernie şi după Rugăciunile de seară, el se întindea într-un sicriu, punându-şi capul pe o piatră. Îşi încrucişa mâinile ca o persoană decedată şi, vorbind cu sine însuşi, spunea:
Mitropolit Bartolomeu Anania – Meditație la Învierea lui Lazăr (14 aprilie 2003)
Predica rostită de către ÎPS Mitropolit Bartolomeu (Anania) la vârsta de 82 de ani în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.
Să nu judeci pe nimeni, tată. Tare-i păcat să judeci. Vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie milă de el: „Doamne, săracu’, uite ce i-a făcut diavolul…” şi să nu judeci pe nimeni.
Şi să-i vezi pe toţi deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun şi altul mai puţin bun. Să nu osândeşti pe nimeni. Să-i ai pe toţi mai buni decât tine. Şi nu mai purta grijă de ce fac alţii; ia seama la ce faci frăţia ta.
“Mai presus de orice, mintea reprezintă bogăţia şi esenţa noastră înnăscută”. Atâta vreme cât ne aflăm pe căile mântuirii „noi ne păstrăm mintea adunată în sine şi, mai ales, în cea dintâi şi mai înaltă minte, Dumnezeu”.
Mântuirea noastră înseamnă că ne păstrăm mintea întru Domnul. Dar, atunci când deschidem o uşă patimilor, atunci mintea noastră „se împrăştie imediat, vagabondând tot timpul către lucrurile grosiere şi lumeşti, către multiplele plăceri şi gânduri pătimaşe legate de acestea”.
Pe câmp, în ţarina plugarului ţi-o arată Sfântul Macarie Egipteanul.
„Nu o dată, spune acesta, l-am dat ca pildă pe semănător, care, după ce s-a ostenit şi a pus seminţele în pământ, trebuie, pe deasupra, să rabde şi să aştepte ploaie de sus – iar dacă nu se va arăta nor şi nu vor începe să sufle vânturile, osteneala lui nu îi va aduce nici un folos, şi sămânţa va zăcea în zadar.
Ambiția este dorința arzătoare a celui care iubește slava de a dobândi pentru sine glorie și renume.
Cel ambițios vânează slava; scopul faptelor și acțiunilor sale este slava; o dorește, folosind atât mijloacele permise, cât și pe cele nepermise și încearcă orice pentru a avea parte de slavă.
– Ce este ura, din ce pricină se naşte ea în inima omului şi cum poate fi combătută?
– Ura, ca şi celelalte patimi, se naşte din iubirea de sine, egoismul, care este maica şi rădăcina tuturor păcatelor, după Sfinţii Ioan Damaschin şi Efrem Sirul.
Pentru cei care nu au experienţa rugăciunii e greu de crezut felul în care rugăciunea lărgeşte orizonturile spiritului.
Uneori rugăciunea mistuie inima ca un foc; şi atunci când inima se prăbuşeşte în flacăra arzătoare, pe neaşteptate cade asupra ei roua mângâierii dumnezeieşti. Când ajungem într-atât de conştienţi de fragilitatea noastră, încât mintea deznădăjduieşte, atunci în chip necunoscut se arată o lumină minunată ce vesteşte o viaţă nestricăcioasă.
Ştiţi, trebuie să ne pocăim! Aceasta nu înseamnă numai să mergem la preot şi să ne spovedim, ci este nevoie să ne şi eliberăm de complexele de gândire.
De-a lungul vieţii noastre, noi cădem peste măsură de mult şi trebuie să spunem cuiva absolut totul, preotului, martor al pocăinţei noastre, înaintea lui Dumnezeu.
Când voieşti să pui început unei lucrări bune, pregăteşte-te pentru ispitele ce vor fi aduse asupra ta şi să nu te îndoieşti de adevăr.
Căci e un obicei al vrăjmaşului ca, atunci când vede pe cineva începând cu credinţă fierbinte o bună vieţuire, să-i aducă în cale ispite felurite şi înfricoşătoare, ca, venind prin aceasta la frică, să-şi răcească hotărârea lui cea bună şi să nu mai aibă o râvnă fierbinte de a se apuca de lucrarea plăcută lui Dumnezeu.
Adesea calitatea de preot se confundă cu aceea de duhovnic, dar nu toţi preoţii sunt duhovnici. Duhovnicia este o atribuţie specială a preoţimii şi nu toţi o pot săvârşi.
Duhovnicia e o lucrare harică. Duhovnicul este instrumentul iubirii dumnezeieşti, care se contopeşte cu intimitatea sufletească a omului prin lucrarea Duhului Sfânt. Prin urmare nu poate fi lucrare duhovnicească în afara Bisericii, în afara Duhului Sfânt.
– O persoană a avut în minte să vină la mănăstire și apoi a început să se teamă. O putem ajuta?
– Pentru astfel de lucruri nu cred că există rețete. Este o persoană anume și un caz anume. Dacă frica pe care o are este rodul unei ezitari și al unei nestatornicii, trebuie să cercetăm hotărârea persoanei respective de a fi sau a nu fi cu noi. Pentru că este adevărat: așa cum nu putem mânca cu dinți care se clatină, tot așa nu putem avea în mănăstire monahi sau monahii care sunt nehotarâți și nestatornici.
„…se vorbește prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea și în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta.
Eu personal nu sunt pentru rugăciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar.