Cine îşi reţine şi îşi înfrânează limba, acela îşi înfrânează şi trupul. Cine îşi stăpâneşte limba, va scăpa de orice rău ce provine de la limbă. Limba este un rău neînfrânat.
Mulţi au căzut de ascuţişul săbiei, dar mai mulţi din cauza limbilor, pentru că limba este sabie cu două tăişuri, care pe nesimţite înjunghie trupul şi sufletul vorbăreţilor în deşert din adunările deşarte.
Nimic nu-l duce pe om mai aproape de trufie şi nu îl îndepărtează mai mult de ceilalţi decât credinţa că este liber şi nu are nevoie de nimeni. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât avem nevoie unul de celălalt.
Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Său.
Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările.
Desăvârşirea ascultării, ca virtute de temelie, identifică pe ucenicii ei cu Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut ascultător până la… moarte. Şi precum I S-a dat lui Iisus toată stăpânirea şi toată bunăvoirea Tatălui, astfel şi ascultătorilor li se dă vestirea voii dumnezeieşti şi harul spre izbândire şi deplina ei săvârşire.
Atunci când voiţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, lăsaţi cu desăvârşire pe cea a voastră dimpreună cu orice alt gând sau program şi, cu multă smerenie, cereţi în rugăciunea voastră cunoaşterea acesteia.
Poate printre cei mai mari dintre Psalmii lui David este Psalmul 50:
Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea. Spală-mă’ntru totul de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie unuia am greşit şi răul în faţa Ta l-am făcut, aşa ca Tu să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi Tu să biruieşti atunci când vei face judecata. Că, iată, întru fărădelegi m’am zămislit şi în păcate m’a născut maica mea. Că, iată, adevărul l-ai iubit: cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.
Atâta timp cât Dumnezeu veghează asupra lumii, nici un rău nu va putea zdruncina fondul moral şi adânc creştin al sufletelor curate şi pline de dragostea nemărginită pentru adevăr şi aproapele. Suferinţa, oricât de grea ar fi, nu are alt sens decât curăţirea sufletului dornic de mântuire. (…) Doresc să ştiu că sunteţi pregătite să primiţi cele mai grele lovituri cu credinţa că dincolo de această viaţă trecătoare există o altă viaţă, veşnică, fericită, o patrie cerească fără hotar care merită orice jertfă, oricât de mare. (…)
Clevetirea înseamnă învinovățire, vorbire de rău. Clevetitorul îl vorbește de rău și-l învinovățește pe aproapele său. Sfântul Vasile cel Mare zice:
„Clevetirea este a vorbi în lipsa fratelui, cu scopul de a-l defăima, chiar dacă ceea ce se spune este adevărat.“
Iacov, ruda Domnului, povățuieste, zicând:
Rugăciunea este armă puternică, tezaur nesecat, bogăție niciodată necheltuită, adăpost liniștit, liniște netulburată – și rădăcina și izvorul și maica nenumăratelor bunătăți este rugăciunea: ea este mai puternică decât însăși autoritatea împăratului. Iar rugăciunea eu o înțeleg nu ca pe ceva săvârșit la întâmplare, cu nepăsare și împrăștiere, ci cu înflăcărare și cu străduință, ieșind dintr-un suflet ca suferă și dintr-o minte adânc concentrată. Numai o astfel de rugăciune urcă la cer.
Cum se vede de la mănăstire lumea aceasta? Putem duce o viaţă de monah fără retragere la mănăstire?
Viaţa de monah, deşi uneori am numit-o nebunie, esenţial nu se deosebeşte de viaţa creștinului obişnuit, mai ales a creștinului care poate conştientiza chemarea lui Dumnezeu. Viaţa de monah este viaţă de rugăciune, de unire cu Dumnezeu şi aceasta este, într-adevăr, viaţa fiecărui creştin.
Desfrânarea și preadesfrânarea este întinarea inimilor omenești de poftele trupești. Nu mulți dintre voi ați citit Biblia, dar dacă ați citi-o, v-ați îngrozi cu ce cuvinte înfricoșătoare înfierează Sfânta Scriptură pofta trupească, v-ați înfricoșa de asprimea cu care se referă Scriptura Vechiului Testament la acest păcat greu, ați afla că, dupa Legea lui Moise, preadesfrânarea se pedepsea cu moartea.
Niciodată să nu ne aşteptăm ca ceilalţi să ne vorbească politicos. Această aşteptare a noastră din partea celorlalţi scoate în evidenţă o trăsătură a noastră egocentristă. Noi trebuie să-i lăsăm pe ceilalți din jurul nostru să vorbească așa cum vor ei. Părintele Porfirie spunea că: „nu trebuie să devenim cerșetori ai dragostei. Ce trebuie să facem noi? Trebuie să-i iubim și să ne rugăm pentru ei cu tot sufletul.”
Proiecția e o boala a minții omului vechi, a omului care a ales să asculte sfatul vrăjmașului diavol și să caute îndumnezeirea fără Dumnezeu. Ca orice boală este o rea funcționare a unei puteri sufletești bune care nu a mai fost capabilă să lucreze bine fără harul lui Dumnezeu.
Pentru omul care e centrat pe supraviețuire, această lucrare a minții căzute este de folos. Dar omul nu a fost creat de Dumnezeu ca să supraviețuiască ducând o viață ca a necuvântătoarelor, ci ca să fie viu ca Dumnezeul Cel Viu.
Uneori, din pricina puternicei lucrări a întristării se pierde toată puterea sufletului; sufletul parcă îşi pierde putinţa de a mai simţi ceva: în acest timp încep să spun cu voce tare, în chip silit şi maşinal, numai cu limba, „Slavă lui Dumnezeu!” – şi sufletul, auzind slavoslovirea lui Dumnezeu, începe, puţin câte puţin, să se învioreze, apoi să se îmbărbăteze, să se liniştească şi să capete mângâiere. Cei asupra cărora Dumnezeu îngăduie să vină necazuri nu ar putea să le ţină piept acestora dacă nu i-ar sprijini în chip tainic ajutorul şi harul lui Dumnezeu. Iarăşi: fără necazuri omul nu poate dobândi acea mângâiere tainică, adevărata mângâiere, ce i se dăruieşte după măsura necazului său, precum a spus Psalmistul: După mulţimea durerilor mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu (Ps. XCIII, 19).
Bea apă, din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată .
Așterne-ți acolo,unde își face culcuș pisica.
Mănâncă fructul, care a fost atins de un vierme.
Culege cu îndrăzneală ciuperca, pe care stau gâzele.
Crescând în creştinismul ortodox până când credința devenise însăşi substanța întregii sale ființe, Părintele Serafim îi sfătuia pe oameni să nu caute să-şi afirme Ortodoxia „călcând în picioare” pe alții. Iată ce îi scria unui catehumen ortodox:
Întrucât te pregăteşti pentru Botez, îngăduie-mi să-țin câteva sfaturi:
Ceea ce contribuie în mod deosebit la păstrarea atenţiei când te rogi este pronunţarea rugăciunii foarte rar. Adică fără grabă, în aşa fel încât duhul tău să poată rămâne cu uşurinţă „închis” în cuvintele rostite, fără a-i scăpa un singur cuvânt.
Pronunţă-le cu voce auzibilă când te rogi singur: acest lucru de asemenea te va ajuta să-ţi fixezi atenţia. Se poate cu uşurinţă – şi trebuie făcut acest lucru – să exersezi rugăciunea spusă cu atenţie atunci când îţi împlineşti “canonul de rugăciune” în chilie.
Pe acesta se cuvine să-l cunoaşteţi, ca să nu aducem noi laudă postului celui trupesc în sine şi pentru sine, ci să-l lăudăm ca lucrător pentru alte virtuţi, de folos sufletului. Pentru că şi dumnezeiescul Pavel spune că osteneala trupească este de puţin folos [I Timotei 4:8].
De aceea şi Părinţii cei purtători de Dumnezeu, care grăiesc din cele trăite de ei, nu îngăduie posturile prea îndelungate, ci ei socotesc că este mai de cinste şi mai bine primit a mânca o singură dată pe zi şi a nu se sătura.