„Cereţi şi vi se va da”, „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi și Eu vă voi odihni pe voi”.
Alergaţi toţi cei însetaţi, strigă Domnul, la izvorul veşnic şi de viaţă făcător
Sfaturi duhovniceşti
Sfântul Siluan Athonitul: Cuvinte alese
Orice acţiune înaintea căreia sau după care nu poţi spune o rugăciune e mai bine să nu o faci.
Tot războiul se duce pentru smerenie.
Multă vreme n-am ştiut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Şi am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insuflă mândrie.
Mai bine este a fi smerit decât a ştii ce înseamnă smerenia
“Omul în întregimea lui are a doua însemnătate după Dumnezeu; un singur suflet e mai de preț decât toată materia acestei lumi. Omul nu e o făptură închisă în lumea de aici. El nu se mulțumește numai să creadă în existența unei lumi nevăzute (cum face omul protestant) sau să deducă cu mintea existența ei din lumea sensibilă, văzută, (cum face teologul catolic), ci urmărește să se afle într-o legătură cu ea (cu lumea nevăzută).
Rugăciunea lui Iisus, armă duhovnicească împotriva diavolului
Orice rugăciune este o lovitură dată diavolului.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, traducătorul în limba rusă a Filocaliei ne îndeamnă să continuăm să ne rugăm chiar dacă ne rugăm prost, chiar dacă simțim că rugăciunea noastră nu se înalță atât cât am dori și roadele ei întârzie să apară, să ne rugăm totuși mai departe, deoarece diavolii cunosc puterea rugăciunii și ajutorul pe care îl dobândesc de la Dumnezeu rugătorii și de aceea fug.
Doamne, ajută-mă să te preamăresc!
Lumile roiesc în jurul Tău ca albinele în jurul unui cireș înflorit. O lume o dă pe cealaltă deoparte; una contestă moștenirea celeilalte; unul se uită la celălalt ca la un intrus în casa sa. Toți pretind un drept mai mare de la Tine decât Tu însuți o faci. Din revărsarea plinătății Tale mulțimile-s hrănite, o, Dulceață nesfârșită.
Cât e de sus cerul deasupra pământului, atât de mare e bunătatea Lui spre cei ce se tem de Dânsul
Părintele Arsenie Boca a zis o vorbă cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”.
Pr. Arsenie Boca: „Calea mântuirii este calea pe care a mers Dumnezeu însuşi, ca om adevărat. Şi merge cu noi, cu fiecare în parte…”
Patru sunt căile ce se deschid înaintea Oamenilor: I. 1. căile lumii. 2. căile trupului. 3. căile diavolului şi II. 4. calea lui Dumnezeu.
Pr. Arsenie Boca: Primii paşi pe cărarea Împărăţiei (audio)
„De la cârma minţii atârnă totul. Dacă nu ai ordine în minte nu poţi avea ordine în viaţă.”
Sf. Ioan Gură de Aur: Evanghelia vindecării a doi orbi și a unui mut (comentariu patristic)
Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Lc. 9, 35)
Maria Magdalena apostol al Apostolilor, propovăduitoarea ucenicilor, evanghelista Evangheliștilor
După Pogorârea de pe Cruce a Domnului și îngroparea Lui, ucenițele Domnului, „Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus” (Mc. 15, 47). În timp ce în altă parte citim „Iar acolo era Maria Magdalena și cealaltă Marie, șezând în fața mormântului” (Mt. 27, 59-61).
Pr. Arsenie Boca: „Lumea” este primul vrăjmaş, prima piedică în calea mântuirii
Pe o asemenea mărită CALE, nimeni nu poate merge singur de nu va veni în obştea Bisericii şi să fie dus de mână, de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin Preoţi, ucenicii Săi văzuţi în fiecare rând de oameni. Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic.
Mulţimea ispitelor, vicleniile potrivnicului nevăzut, războindu-ne prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-l rătăcească, dacă duhovnicul n-ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivnicului.
Apostolii au devenit neînfricaţi numai atunci când ei înşişi s-au făcut părtaşi ai vieţii veşnice
Ştim din experienţa noastră şi a altora că ne e teamă de moarte sau nutrim o incertitudine legată de ea. Mai exact, cred că mai mult ne e teamă de desfăşurarea procesului morţii, decât de actul în sine. Majoritatea oamenilor ar fi gata să accepte moartea, dacă ar putea fi siguri că ea vine ca un somn, fără să trebuiască să treacă prin starea de frică şi de nesiguranţă. Într-adevăr, este şi ceva înşelător şi ademenitor în legătură cu moartea. Cât de des auzim pe câte cineva spunând: „Cât aş fi vrut să fi fost mort”; e un fel de a spune: „Cât mi-aş dori să fiu liber de toată răspunderea faţă de mine şi faţă de Dumnezeu sau faţă de oricine altcineva! Cât aş dori să mă pot întoarce la condiţia copilăriei mele, când nu mi se cerea să fiu răspunzător şi când puteam pur şi simplu să mă joc!”.
Ştiţi, oare, cine sunt cei mai mari neştiutori?
Ştiţi, oare, cine sunt cei mai mari neştiutori?
Credinţa temătoare e credinţă fără valoare
Hristos a vorbit ca unul ce are putere, nu în şoaptă precum fariseii şi păcătoşii. Cuvintele lui Hristos sunt ca nişte lumânări aprinse în întunericul acestei lumi. Cuvintele tuturor filosofilor s-au stins deja, ori se vor stinge. Chiar şi o adiere neînsemnată e în stare să le stingă. Dar nici pe pământ, nici în cosmos, nu se află vreo furtună care ar putea stinge lumina lui Hristos.
Mitropolitul Antonie de Suroj: „Preotul este un om răstignit”
Preotul nu are putere, în sens lumesc. Nici una. Preotul nu are drepturi, ci are numai acel cutremurător şi minunat, cu totul dumnezeiesc, privilegiu, de a iubi până la moarte, şi încă moartea pe cruce. Unul dintre nevoitorii din Apus, întrebat fiind ce este acela un preot, a spus: „Preotul este un om răstignit”.
Dumnezeu este dragoste şi El nu poate fi cunoscut şi contemplat decât prin dragoste şi în dragoste
Această descoperire a Dumnezeului Tri-unitar este un izvor nesecat de înţelepciune, de bucurie şi de lumină pentru orice credincios. Ea luminează toate manifestările vieţii omeneşti şi rezolvă toate îndoielile minţii şi ale inimii, ea ne duce în spaţiile nesfârşite ale vieţii veşnice. Dar, când mintea noastră se desparte de inimă şi de credinţă şi pretinde să abordeze descoperirea cu legile proprii raţiunii, această Revelaţie i se prezintă ca un şirag de probleme de nerezolvat.
ÎPS Antonie de Suroj: Despre credinţă şi îndoială
Credinţa e adesea înţeleasă de oameni ca o capitulare a raţiunii, a inteligenţei. Cu alte cuvinte, credinţa începe în momentul în care nu mai pot gândi creativ, atunci când renunţ la orice încercare de a pricepe raţional pentru că problema e aşa de absurdă, încât singura cale de a o înfrunta e să spun “cred”. Ei bine, acesta poate fi un act de credulitate, un act de laşitate, sau un act preliminar, plin de înţelepciune, care ne învaţă să nu tragem concluzii până nu am înţeles despre ce este vorba. Dar aceasta nu e credinţă aşa cum au înţeles-o marii oameni din toate religiile şi, în mod special, aşa cum o înţelege creştinismul.