“Părinților și fraților, bun lucru este pocăința și folosul care vine de la ea. Ştiind acest lucru, Cel ce le știe pe toate dinainte, Domnul Iisus Hristos, Dumnezeu nostru, a zis: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor“ (Mat. 4:17). Vreți dar să învățați cum fără pocaință, și fără o pocăință din suflet, așa cum o cere de la noi Cuvântul, e cu neputință să ne mântuim? Ascultați cuvintele fratelui vostru cel mai mic și păcătos, și veniți să ne închinăm și să cădem la bunul și iubitorul-de-oameni Dumnezeul nostru. Să întâmpinăm fața Lui întru mărturisire și să plângem înaintea Celui ce ne-a făcut pe noi, pentru că El este Domnul Dumnezeul nostru, și noi suntem poporul Lui și oile pășunii Lui, și nu-și va întoarce fața Lui de la noi.
Să ne căim numai din tot sufletul și nu doar să lepădăm faptele noastre cele rele, dar să facem să dispară și gândurile rele și necurate ale inimii, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Sfâșiați-vă inimile voastre, iar nu hainele voastre“ (Ioil 2:13). Căci ce folos este, spune-mi, dacă ne împărțim toate averile săracilor, dar nu ne vom opri de la rău și nu vom urî păcatul? Ce folos dacă nu facem vreun păcat trupesc cu fapta, dar cu mintea ne însoțim cu gânduri rușinoase și necurate, și împlinim în chip nevăzut păcatul, și suntem împărățiți și stăpâniți de patimile nestăpânite ale sufletului? Să lepădăm, rogu-vă, împreună cu banii noștri, și robia obișnuită fata de relele mai sus pomenite. Şi să nu ne oprim aici, ci să ștergem cu râvnă, cu lacrimi de pocăință întinăciunea acestora. Fiindcă socot că, dacă nu se curăță cineva pe sine însuși cu toată râvna, prin lacrimile sale, de întinăciunea patimilor, ci iese din viață întinat, pe bună dreptate va fi luat în râs de Dumnezeu și de îngerii lui (Lc 9:27; 12:9) și împreună cu dracii va fi aruncat în focul cel veșnic (Mat 1:8; 25:41). Da, cu adevărat așa e, fraților! Fiindcă n-am adus nimic în lume, ca, păcătuind, să-l dăm preț de răscumpărare lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. „Căci ce va da omul în schimb lui Dumnezeu?“ (Rom 11:35).
E așadar de trebuință, fraților, ca toți — și nu numai monahii — să se căiască, să plângă și să se roage pururea și necontenit lui Dumnezeu, și să dobândească prin asemenea fapte toate celelalte virtuți. Că acest lucru e adevărat, dă mărturie împreună cu mine și Ioan cel cu graiul de aur, marele stâlp și dascăl al Bisericii, care în cuvintele sale despre David tâlcuiește Psalmul 50, spunând că e cu putință celui care are femeie și copii, și slujnice și mulțime de casnici, și averi multe, și e prins în lucrurile acestei vieți, nu numai să poată face aceasta (adică să plângă și să se roage și să se căiască în fiecare zi), dar și să ajungă, dacă vrea, la desăvârșirea virtuții, și să primească Duhul Sfânt și să se facă prieten al lui Dumnezeu, și să se desfete de vederea Lui, așa cum au fost mai înainte de venirea lui Hristos Avraam, Isaac, Iacov și Lot cel din Sodoma — ca să-i las deoparte pe ceilalți, fiindcă sunt mulți —, Moisi și David; iar în harul cel nou și la arătarea Dumnezeului și Mântuitorului nostru, Petru, pescarul și neânvățatul, care, împreună cu soacra sa și cu alții, vestește pe Dumnezeu, Cel ce S-a arătat. Iar pe ceilalți cine i-ar putea număra?, întrucât sunt mai mulți decât picăturile de ploaie și decât stelele cerului, folosindu-se, potrivit cuvântului lui Pavel, de lume, ca și cum nu s-ar fi folosit (1 Cor. 7:31). De aceea s-au și făcut slaviti și stralucitori încă fiind în această viață, iar acum și în vecii nesfârșiți se vor face și mai slăviți și mai strălucitori, în Împărăția lui Dumnezeu.
Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze — Scrieri II, Deisis, 2003