Părinte, în unele din interviurile cu sfinția voastră, cuprinse în cartea „Semnele vremii, 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu”, vi se adresează o întrebare despre posibila mântuire a neortodocşilor. Din răspunsul din acea carte, nu reiese o opinie limpede. Şi pentru a nu se crea tulburare şi sminteală în rândul celor ce vă citesc, vă rugăm să ne precizați părerea sfinției voastre.
Dumnezeu, creându-l pe om din propria Lui bunătate, a intenționat să întemeieze pe pământ Împărăția iubirii și a libertății, care trebuia să devină libertate morală prin dreapta întrebuințare a puterilor lui morale, cunoscătoare și voitoare, ca să devină omul chip al lui Dumnezeu. Și cu adevărat așa trebuia să fie omul, fiindcă numai niște ființe libere moral puteau să restaureze pe pământ Împărăția iubirii și a libertății.
Spuneți-mi, oare este ceva luat mai puțin în serios decât cuvântul? Uimitor, șocant, cum de nu pricep oamenii uriașa, colosala însemnătate a cuvântului omenesc.
Capacitatea noastră de a cuvânta ne aseamănă într-o măsură însemnată lui Dumnezeu Însuși. Domnul a zidit prin cuvânt toată lumea, cuvântul lui Dumnezeu are o putere enormă. Știți că prin cuvântul său Prorocul Ilie a înviat morți, prin cuvântul său a oprit ploaia, a închis cerul și a adus prin aceasta foamete, dar a facut și să se pogoare ploaie peste pământ.
În ce constă puterea cuprinsă în cuvânt? Să nu credeți că odată ieșit din gură cuvântul se risipește în văzduh și nu rămâne din el nimic. Nu este așa. Cuvântul trăiește, trăiește secole, mii de ani. Până acum răsună cuvintele pe care le-au rostit marii Proroci ai lui Dumnezeu, care au trăit cu multe veacuri înainte de Nașterea lui Hristos. Marile cuvinte ale lui Moise, marile cuvinte pe care le-au spus cândva Sfinții Apostoli, care au ieșit din gurile nevoitorilor lui Dumnezeu, învățătura Bisericii, traiesc de-a lungul a mii de ani. Iar de vreme ce cuvântul trăiește mii de ani, înseamnă că el este extrem de important. Ieșind din gurile noastre, cuvantul acționează întotdeauna, extrem de profund, asupra oamenilor din jurul nostru, ba chiar și asupra celor aflați departe.
Orice cuvânt bun, înțelept, trăiește în inimile omenești și aduce roade bune pentru mulți ani. Orice cuvânt rău – clevetire, minciună, vorbire de rău – trăiește, de asemenea, foarte mult, prinde rădăcini în mințile, în inimile oamenilor de aproape și de departe, le orientează gândurile și dorințele. Auzind cuvintele noastre rele, aceștia sunt otrăviți de ele și, la rândul lor, rostesc cuvinte la fel de rele și otrăvite.
Cuvintele înțelepte și harice ale sfinților zidesc dreptatea în lume, fac un bine veșnic, pe când cele rele și păcătoase aduc necinste, ură, aduc o uriașă vătămare celor din jur și chiar omenirii întregi.
Cuvintele vii se propagă ca undele radio, se propagă prin spațiu și se revarsă în inimile și în mințile oamenilor. Cuvintele sunt o uriașă putere, care îi unește pe oameni sau îi desparte – îi unește atunci când cuvântul este plin de dreptate și adevăr, îi desparte atunci când este plin de clevetire și răutate față de ei. Dacă oamenii ar fi lipsiți de cuvânt, ar semăna cu animalele, și viața omenească s-ar duce de râpă.
Iată cat de mare, cât de adâncă este însemnătatea cuvântului omenesc.
Sf. Luca, arhiepiscopul Crimeei, Cum să biruim mândria, Editura Sophia, București, 2010
Dacă vrei să învingi patimile, atunci taie-ţi plăcerile; dacă alergi după mîncare, vei duce viaţa în patimi; nu se va smeri sufletul dacă trupul nu se va lipsi de paine; este cu neputinţă să salvezi sufletul de la pieire, păzind trupul de neplăceri. Pentru aceasta nu uita: dacă vrei, suflete al meu, să te mîntuieşti, să treci calea cea plină de mîhnire, sa intri în împărăţia cerurilor, să dobîndeşti viaţă veşnică, atunci slăbeşte-ţi trupul tău, gustă amărăciunea de bună voie, poartă mîhnirile grele, aşa cum au făcut toţi sfinţii.
Simplificaţi-vă viaţa cât mai mult. Întotdeauna învaţă-te să te mulţumeşti cu puţin, învaţă-te a te jertfi pe tine însuţi pentru binele aproapelui… Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te rogi cu adevărat, ai realizat pacea, fericirea… am ajuns să văd la fiecare pas făcându-se o minune… am avut momente în viaţa mea de închisoare când am plâns cu lacrimi nestăvilite, dându-mi seama de nimicnicia firii mele omeneşti, de slava lui Dumnezeu, de iubire. În aceste lacrimi am găsit cea mai mare fericire trăită de mine vreodată.
Care este însă oglinda inimii noastre? Simțul duhovnicesc, pe care-l dobândim atunci când avem o conștință bună și îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.
Când sunt cinstit și mă cercetez pe mine însumi, atunci mă văd ca într-o oglindă. Aceasta îmi dă îndrăzneala și dragoste pentru Dumnezeu, dar și încredere. În paralel însă cu oglinda inimii mele, cu conșiința bună, cu trăirile duhovnicești, cu experiența mea duhovnicească, văd ce are în inima lui și altul care este lângă mine. Adică dobândesc harisma discernământului și a străvederii.
Cuviosul Porfirie credea în valoarea pe care o are rugăciunea în viaţa duhovnicească a oamenilor şi îi povăţuia pe fiii săi duhovniceşti în ce fel să se roage:
– Să te rogi simplu de tot, cu smerenie, cu suflet curat fără să aştepţi răspunsul lui Dumnezeu. Să nu-ţi trebuiască să vezi mâna Sa sau chipul Său sau lumina Sa. Nimic din toate acestea. Doar să crezi că în timp ce I te adresezi lui Dumnezeu, chiar vorbeşti cu Dumnezeu.
Puterea dragostei este atât de mare încât sufletul omenesc, care este plin de ea, nu poate fi biruit de nici o boală sau necaz. Aşa cum, în cuptorul din Babilon, în mijlocul văpăii celei puternice, roua i-a răcorit pe cei trei tineri fericiţi, aşa şi dragostea de Dumnezeu, când se sălăşluieşte în inima omului, stinge orice văpaie din ea şi o răcoreşte cu roua ei nespusă.
Să nu judeci pe nimeni, tată. Tare-i păcat să judeci. Vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie milă de el: „Doamne, săracu’, uite ce i-a făcut diavolul…” – şi să nu judeci pe nimeni. Şi să-i vezi pe toţi deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun şi altul mai puţin bun. Să nu osândeşti pe nimeni. Să-i ai pe toţi mai buni decât tine. Şi nu mai purta grijă de ce fac alţii; ia seama la ce faci frăţia ta.
Tu vorbești de rău pe alții, observând în ei lucruri mărunte? Nu ți-e teamă că ei vor începe să vorbească de viciile tale cele mari?
E mai bine să auzi despre tine vorbe rele decât să vorbești de rău pe alții!
Despre mântuire nu vorbește decât creștinismul în mod satisfăcător. Religiile orientale, religiile păgâne care nu cunosc un Dumnezeu personal și care socotesc că după ce omul sfârșește viața de aici, se scufundă într-o esență inconștientă, nu pot vorbi de mântuire și nici nu vorbesc de mântuire. A nu mai fi însemnează a nu te mântui, ce bucurie mai ai dacă nu ești conștient după ce treci de-aici, și ce viață mai ai, încât ideea de mântuire e proprie religiilor personaliste, care cunosc un Dumnezeu personal.
Unii oameni s-au obişnuit să osândească vremurile noastre şi să mustre neputinciosul neam omenesc, zicând: „Astăzi nu mai există printre oameni făcătorii de minuni care erau înainte!” Nu este adevărat! Dacă doriţi, vă voi arăta că şi astăzi există printre oameni făcători de minuni; numai să ascultaţi ce vă voi spune: oricine iubeşte pe vrăjmaşul său este un făcător de minuni. Auziţi, oare, când vă spun că oricine îşi iubeşte vrăjmaşii este făcător de minuni? Iar acesta este un adevăr şi îl voi dovedi cu dumnezeiasca Scriptură şi cu Sfinţii Părinţi.
Își puneau canon să nu mănânce, nici să bea, nici să vorbească, până când se vor întoarce la coliba lor. Părintele Arsenie mărturisea că: „Am mers la Karyes, ne-a făcut treburile şi ne-am întors, dar nici nu am flămânzit, nici nu am însetat, nici nu am obosit, nici nu am vorbit în deşert”. Aceasta este puterea credinţei şi a tăcerii.
Multora le place să citească cărţi bune, şi acesta e un lucru bun, dar să te rogi e mai bine decât toate, însă cine citeşte cărţi proaste sau gazete e lovit de foame sufletească; sufletul lui flămânzeşte pentru că hrana sufletului şi desfătările lui sunt în Dumnezeu. În Dumnezeu e şi viaţă, şi bucurie, şi veselie, şi Domnul ne iubeşte nespus, şi această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt.
Fraţi creştini, (…) în cinstea sfinţilor Trei Ierarhi s-a mai vorbit şi de-a lungul lunii acesteia (…), în viaţa lor aşa de multe fapte au făcut şi aşa de frumos au scris, aşa de mult au scris, încât oricând se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este întinsă, volume întregi. E o colecţie numită Migne, în greceşte şi latineşte, volume întregi din operele lor.
Păcatul nu este firesc pentru om, deşi noi aproape că am putea crede că ţine de firea omului să fie păcătos, pentru că ne-am trezit în lumea aceasta cu înclinări păcătoase (patimi), considerăm că păcatul face parte din firea noastră. Dar, de fapt, nu e aşa, ci păcatul este ceva adăugat. Firea omului, aşa cum a vrut-o Dumnezeu, este nepăcătoasă, este în afară de păcat.
Dacă vom ști să discernem, să alegem, vom găsi cuvinte și lucruri bune și frumoase peste tot. Dar pentru aceasta e nevoie, mai întâi de toate, de echilibru lăuntric, e nevoie să fugim de judecată și să vedem în aproapele ceea ce este bun, pentru că de răul lui, de părțile sale negative – și el este sătul.