Această descoperire a Dumnezeului Tri-unitar este un izvor nesecat de înţelepciune, de bucurie şi de lumină pentru orice credincios. Ea luminează toate manifestările vieţii omeneşti şi rezolvă toate îndoielile minţii şi ale inimii, ea ne duce în spaţiile nesfârşite ale vieţii veşnice. Dar, când mintea noastră se desparte de inimă şi de credinţă şi pretinde să abordeze descoperirea cu legile proprii raţiunii, această Revelaţie i se prezintă ca un şirag de probleme de nerezolvat.
Noi nu putem să ne reprezentăm o Fiinţă personală care să fie Existenţa desăvârşită şi veşnic actualizată.
Ne este imposibil să înţelegem cum Esenţa, care este Realitate absolută şi obiectivă, nu precede şi nu determină în nici un mod auto-determinarea Persoanelor în Sfânta Treime. Noi nu putem concepe o Fiinţă personală care, fiind, totodată, în mod absolut una şi simplă, este în acelaşi timp, treimică, astfel ca fiecare din Cei Trei să fie un Subiect absolut Care să poarte în El întreaga plinătate a Fiinţei dumnezeieşti, adică să fie Dumnezeu Unul şi desăvârşit, în mod dinamic egal întregii Tri-unităţi.
Gândirea noastră nu poate înţelege existenţa unei astfel de Fiinţe Care să fie Tri-unitară, dar în Care Născătorul nu precede pe Cel Născut şi nici pe Cel pe Care îl purcede şi în care naşterea şi purcederea nu limitează cu nimic libertatea absolută a autodeterminării personale a Celui Născut şi a Celui Care purcede.
Mintea noastră nu poate înţelege o Fiinţă al Cărei Principiu fiinţial Unic, Tatăl, să nu fie nici înaintea Fiului, Care se naşte şi nici a Duhului, Care purcede şi Care să nu Le fie fiinţial superior; şi aceasta până la a putea vorbi de împreună-veşnicia Lor şi de egalitatea Lor absolută în vrednicie, putere şi dumnezeire; de a vorbi despre slava Lor cea una, despre energia Lor cea una, de voinţa Lor cea una şi acestea în aşa măsură, încât dogma ne „opreşte” în mod categoric cel mai mic gând despre o structură ierarhică sau de subordonare în sânul Treimii… „și în această Sfântă Treime, nimic nu este prim sau ultim”. (…)
Noi nu putem înţelege cum Cel Care este fără de început, începe să fie; cum Necreatul ia asupra Lui forma existenţei create; cum Fiul Cel Unul poate fi şi Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit; cum Ipostasul Cel Unul al Celui Care S-a întrupat uneşte într-un chip de nedezlegat şi fără amestecare două firi, două voinţe, două energii: dumnezeiască şi omenească. (…)
Dumnezeu este dragoste şi El nu poate fi cunoscut şi contemplat decât prin dragoste şi în dragoste; de aceea poruncile lui Hristos care duc la cunoaşterea şi la contemplarea lui Dumnezeu sunt porunci ale dragostei. Taina Treimii rămâne de neînţeles până la sfârşit, căci ea depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile firii noastre create. Şi totuşi, de neînţeles şi ascuns, El ni se descoperă neîncetat într-un mod „existenţial”, prin credinţă şi prin viaţa dusă în credinţă, ca izvor nesecat al vieţii veşnice.
Credinţa, care pătrunde în profunzimi inaccesibile raţiunii, ne cheamă la cunoaşterea tainelor dumnezeieşti nu prin raţionament, ci prin împlinirea poruncilor lui Hristos. Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi (Ioan 8, 31-32).
Arhim. Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaște calea, Editura Pelerinul, pp. 13-14, 19