„Pe voi toți câți credeți în Domnul vă cheamă să-L urmați, să ridicați povara Lui, crucea Lui. Nu vă temeți, deci! Înaintați cu îndrăzneală! Să nu vă înspăimânte atacurile diavolilor, care vă împiedică să mergeți pe acest drum. Scuipați-l pe diavol, alungați-l cu crucea Domnului, în numele Lui. Priviți în înălțime și Îl veți vedea pe Însuși Domnul Iisus Hristos, care umblă împreună cu voi și ușurează drumul vostru. Amin.”
Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim este unul din cele 12 praznice împărătești ale Bisericii Ortodoxe, care are loc în Duminica dinaintea Învierii Domnului (a Sfintelor Paști), această zi fiind cunoscută și sub numele de Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor.
În această zi creștinii sărbătoresc venirea Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim ca împărat al cerului și al pământului, înainte de patimile și Învierea Sa.
Frati crestini, Am sa va spun cateva lucruri despre Lazar. Inainte de asta am sa subliniez ca in Ierusalim, catre sfarsitul vietii Sale pamantesti, Mantuitorul a savarsit trei minuni mari, amintite de sfantul evanghelist Ioan, care au indarjit foarte mult pe dusmanii lui Iisus Hristos impotriva Lui. Minunile au fost asa: vindecarea orbului din nastere, vindecarea slabanogului de la Vitezda si invierea lui Lazar. Vedeau ca acest Iisus, profet sau invatator, cum ii spuneau ei, face niste minuni mari si dumnezeiesti, dar vroiau sa-L tagaduiasca. Cautau toate mijloacele sa dovedeasca ca nu El le-a facut, sau daca le-a facut, le-a facut cu puterea celui rau, cu puterea lui Belzebut.
Isaac Sirul spune: „Bine este a teologhisi pentru Dumnezeu, însă mai bine este omului a se face curat pentru Dumnezeu. Mai bine este să fii gângav, dar știutor și încercat, decât să izvorăști învățătură ca un râu din agerimea minții tale. Mai de folos este pentru tine să te îngrijești a învia prin mișcarea gândurilor tale către cele Dumnezeiești, sufletul tău cel omorât de patimi, decât să învii morții.
Nu vă consideraţi neştiutori! Dacă aveţi puţină credinţă în Dumnezeu, bateţi cu orice chip la poarta vieţii, cu fărâma aceea de credinţă! Pentru că Mântuitorul a spus Apostolilor: De veţi avea credinţă cât o grăunţă de muştar… Cui a spus-o? Acelora care aveau credinţă, căci mergeau după El. Deşi vedeau că este Dumnezeu, vedeau că se usucă smochinul, că merge pe deasupra apelor, că vindeca şi învia morţi, totuşi nu aveau credinţa aceea trăitoare.
De obicei, în timpul slujbelor li se face rău celor care nu şi-au mărturisit păcatele. În timpul slujbei, harul lui Dumnezeu acţionează, dar sufletul pătat nu-l poate primi şi atunci omului i se face rău. Aceasta se întâmplă mai ales în timpul Cununiilor. Atunci, Biserica este goala, luminoasa, iar aerul, curat.
După ce începe Cununia, miresei i se face rău şi leşină… Însă cel care se va mărturisi cu inima curată şi va începe să se roage, va fi ajutat de harul Domnului să crească duhovniceşte.
Până când, o, prietene, fiind stăpânit de vrăjmaşul, plăcerea lui o săvârşeşti? Până când, iubitule, slujeşti patimilor trupeşti, celor aducătoare de moarte? Primeşte sfatul meu, că te face pe tine viu şi, curăţindu-ţi sufletul tău împreună cu trupul, apropie-te de Mântuitorul, Cel ce te vindecă pe tine, Care primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc. Mântuire îţi va fi ţie dacă, deşteptându-te, nu te vei lenevi a veni la Dânsul. Că, dacă în unele zile greşeşti, iar în altele iarăşi zideşti, dacă pierzi, risipeşti şi iarăşi aduni, apoi asemenea eşti cu copiii. Cel ce singur se împiedică de o piatră, se poticneşte şi cade şi, dacă face a doua oară aşa, acela este orb şi fără minte.
Află că-n acest război sunt două voinți în noi, una contrară alteia. Una a părții raționale și de aceea se numește ,,Raționalul” și voința superioară. Cealaltă a simțurilor și de aceea este numită ,,Sensibilă”, voința inferioară. Ultima de obicei mai este numită voința irațională, voința poftelor și a pasiunilor corporale. Cu voința superioară, rațională, dorim numai lucruri bune, iar cu cea inferioară, irațională, dorim numai lucruri rele.
„Bartolomeu Anania a fost un om foarte disciplinat care a avut tot timpul conştiinţa muncii, rigoarea şi disciplina muncii. A ştiut să-şi depăşească propria condiţie. A trăit cu sentimentul că el, ca om, trebuie să facă ceva în viaţa asta. Povesteşte, la un moment dat, în Memorii, că, în timpul unui raid aerian deasupra capitalei, făcut de aviaţia anglo-americană, era ascuns pe un câmp, în nişte gropi improvizate şi care serveau ca adăpost. A avut atunci o revelaţie, şi-a zis ce penibil poate să moară şi cum se poate încheia viaţa sa fără să facă nimic. Atunci, când avea vreo 14-15 ani şi era elev la seminar, şi-a făgăduit că dacă va scăpa de acolo trebuie să facă ceva cu viaţa sa. Şi a şi făcut. Şi generaţia din care a făcut parte a fost una care a lăsat ceva pentru lumea în care trăim şi dacă noi avem conştiinţa libertăţii o avem şi datorită acestor oameni care au suferit şi s-au format toată viaţa lor în spiritul ei”, afirmă Bogdan Ivanov.
Doamne și Stăpânul vieții mele! Duhul iubirii de stăpânire nu mi-l da mie!
Ce este duhul iubirii de stăpânire? Este năzuința de a avea întâietate, de a stăpâni asupra altora, de a ocupa primul loc. Această năzuință spre întâietate l-a pierdut pe arhanghel – căpetenia tuturor îngerilor – și l-a făcut satana, l-a doborât din cer. Această năzuință spre stăpânire i-a pierdut pe Core, Datan și Aviron, care au pizmuit slava lui Moise atunci când acesta a dus poporul lui Israel prin pustie spre țara Canaanului – ei au vrut să-l dea jos și să pună mâna pe putere, și Domnul i-a pedepsit înfricoșător: pământul s-a deschis și i-a înghițit cu toate familiile lor.
Nu este de ajuns singură umilinţa şi sfărâmarea inimii, ceea ce la o vreme se face fără de adevărată pocăinţă, ca adică nu numai să-i fie jale şi să plângă pentru păcate, ci nici să nu se mai întoarcă la păcate, şi pentru cele făcute să sufere cuviincioasa osteneală. Pomeneşte Apostolul de Isav, fiul lui Isaac (Evr. 12, 17), cum că n-a aflat pocăinţa loc, măcar deşi cu lacrimi a căutat-o pe ea. Pentru ce lacrimile păcătosului celuia nu i s-au socotit întru pocăinţă şi neprimite i-au fost lui Dumnezeu, nici nu i-a iertat păcatele de care păcătosul acela a plâns?
Nu ajunge ca omul să aibă numai tăria voinţei, nici numai tăria simţirii, nici numai tăria cugetării. Nici toate acestea împreună nu sunt de ajuns, fără un ţel luminat. La ce-i folosesc atletului iuţeala picioarelor şi tăria plămânilor, dacă de teama lui toţi îl ocolesc şi nimeni nu-i vrea ajutorul? Înveşmântate în bezna nopţii, toate stihiile puternice şi învolburate ale naturii îl umplu pe călător de frică; dar când sunt luminate de soarele dimineţii, călătorul se împrieteneşte cu ele.
Stareţul Efrem ne transmite în câteva cuvinte o învăţătură care ne poate urca la Cer. Lucrurile par simple. Numele lui Hristos, rostit, chemat în taina Inimii, în surdină sau tare, are puterea să ne sfinţească viaţa. Şi totuşi, câţi găsim răgazul şi puterea să împlinim acest cuvânt de a fi neîncetat împreună cu Hristos?… Părintele ne transmite, aşa, printre rânduri, şi câteva lucruri privind viitorul ţărilor ortodoxe şi al lumii cucerite de păcatele sodomei şi gomorei. Se pare că războiul, şi chiar unul atomic, este aproape. Dar cât de aproape nu ştim, căci acest lucru depinde de Sfinţii lui Dumnezeu care se roagă neştiuţi de nimeni. Odată însă cu aceste gânduri, cu delicateţea caracteristică Sfinţilor, Stareţul Efrem ne îndeamnă să căutăm şi să urmăm pocăinţa Sfintei Maria Egipteanca. Aceasta este calea, aceasta este soluţia pentru vremurile cu adevărat apocaliptice pe care le trăim. Să nădăjduim, aşadar, în mila Domnului, făcând însă tot ceea ce depinde de noi.
„Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pre Dumnezeu.” (Mat. 5:8)
1. Ochiul curat vede lumea şi tot ce este în lume; iar ochiul în care a intrat un pai nu poate nici să se uite, nici să vadă. Aşa este şi cu inima omului. Dumnezeu a dăruit inima omenească cu osebită vedere. Când inima e acoperită cu paiele păcatului, ea orbeşte şi nu poate vedea nimic. Când inima se curăţeşte deplin, ea vede lumea nevăzută în lumea văzută; vede lumea nevăzută aşa cum e ea; vede pe Cel ce e Inima lumii nevăzute, Îl vede pe Dumnezeu.
Preabunul, Preaînduratul, Preamilostivul şi Atotştiitorul Dumnezeu nu cere de la om cele ce sunt peste puterea lui. Aşadar, de la cel bolnav şi neputincios El nu cere post, privegheri, mătănii şi altele de acest fel, pentru a se putea împărtăşi cu Sfintele Taine, nici de la cel sărac nu pretinde milostenie, ci numai trei lucruri:
Omul cu frică de Dumnezeu nu nesocotește legea postului. Vă voi vorbi despre această problemă, căci diavolul cel viclean, care urăște tot binele, merge la fiecare creștin și, legându-l nevăzut cu nesârguința și lenea, îl silește să nesocotească sfântul post, care dă naștere atâtor bunătăți duhovnicești și care contribuie la mântuirea noastră. De aceea, vă rog să nu-l ascultați pe vrăjmașul mântuirii noastre, nici să vă supuneți patimii îmbuibării pântecelui și nici să vă întoarceți la obiceiul cel rău din trecut.
În înțelesul biblic, a cunoaște ceva înseamnă a avea o experiență concretă: a cunoaște suferința, păcatul, războiul, pacea, binele ori răul; înseamnă a fi angajat practic și real în asemenea stări, din experiența cărora se pot cunoaște în toată profunzimea lor.
A cunoaște pe cineva înseamnă a intra în relații personale cu el; aceste relații putând să ia multe forme și multe trepte, cu o gamă întreagă de sensuri.