– De ce oamenii nu aleg calea vieţii duhovniceşti? De ce nu trăieşte în ei Duhul Sfânt? De ce aleg viaţa fără Domnul? Oamenii nu simt evlavie, nu cred în sfinţi, în Hristos, în Biserică. De ce vor să trăiască după voia proprie, nu după voia Domnului, Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”? Care este pricina?
Stareţul întotdeauna învăţa şi accentua asupra ascultării, iar la întrebările: „Părinte, cum vom afla rugăciunea? Cum vom găsi harul?”, răspundea:
– Când vasul sufletului este curat, atunci de la sine se va umple de harul dumnezeiesc. Din ascultare se naşte rugăciunea şi din rugăciune, teologia.
Rugăciunea nu se face cu gura, ci cu inima. Poți să spui mii de cuvinte, dacă mintea îți fuge în altă parte, nu te rogi. Dar dacă spui doar un ‘Doamne miluiește’ din toată inima, cerul se deschide.
Când lăsăm să se acumuleze stările de rău în noi, fără să le deschidem nicio supapă, la un moment dat, ele se transformă în boală. Biserica spune adevărul ăsta de două milenii, iar acum o confirmă şi oamenii de ştiinţă, care au descoperit că emoţiile neîmpărtăşite sunt transformate de creier în substanţe chimice, care ne invadează celulele corpului. Astfel, fericirea sau nefericirea sunt transmise inimii, ficatului, rinichilor, intestinelor…
Numai prin smerenie putem spori. Postul, dragostea, milostenia sunt bune. Însă ce este deasupra tuturor? Trebuie să ne smerim. Şi deasupra smereniei ce este? Discernământul. Dacă lipseşte discernământul în lucrarea virtuţilor, greşim. Şi virtuţile au nevoie de cârmuire.
Însă la un moment dat, precum îi scrie lui Balfour, se ruga pentru o femeie, o cunoştinţă de-a sa, care suferea de cancer în stadiu final, şi care era sortită de doctori morţii. Părintelui i s-a cerut să se roage pentru ea şi a facut-o cu bucurie în duhul său, dar şi cu durere în inima sa. A rămas la patul ei în spital mai mult de două ore, rugându-se împreună, vorbind, conversând, şi apoi a împărtăşit-o cu Sfintele Taine.
Şi unde ne vom duce sau unde vom fugi, fraţilor, de la faţa Lui Dumnezeu (Psalmi 138, 7)? Căci dacă urcăm la Cer, Îl vom găsi acolo; iar de vom coborî la iad, El este şi acolo (Psalmi 138, 8); de vom ajunge la capătul mării, nu vom fugi de mâna Lui, ci dreapta Lui va ţine sufletele şi trupurile noastre (Psalmi 138, 9-10).
Singurul mijloc de a le întreţine este vieţuirea în obşte. Adică fie monahismul, fie viaţa de familie, fie slujirea jertfelnică a semenilor. Rămânând singuri, suntem de obicei foarte egoişti. Facem ce vrem, tindem către ceea ce ne place. Şi prin egoism ne distrugem. Numai iubirea jertfelnică, născută din relaţiile determinate de vieţuirea obştească (fie că vorbim despre căsnicie, despre monahism sau despre slujirea jertfelnică a aproapelui), poate să ne păzească de pieire, să ne salveze de iubirea de sine atotcuprinzătoare.
Părintele Zaharia, după o cuvântare ţinută în America, a acceptat între alte întrebări şi pe următoarea: „Puteţi să ne spuneţi ceva legat de ultimele zile ale părintelui Sofronie?” Iar răspunsul pe care l-a dat arată că sfârşitul vieţii pământeşti a părintelui Sofronie a fost pecetluirea unei vieţi întregi. Redăm întregul răspuns, deoarece este revelator:
Când eşti îndrăgostit, ultimul lucru de care ai chef este să gândeşti – şi în special să te gândeşti la anumite sarcini. Şi totuşi, îndrăgostitul are de rezolvat sarcini spirituale importante. In primul rând, trebuie să treacă prin îndrăgostire – să treacă, fără să ia decizii cu privire la intrarea într-o relaţie serioasă, la căsătorie, la divorţ. Indrăgostirea nu este vremea potrivită pentru asemenea decizii. Câte tragedii ar putea fi evitate dacă am şti lucrul acesta!
Unul dintre oraşele Rusiei centrale, care trecuse rând pe rând în mâinile taberelor aflate în luptă, a ajuns sub o stăpânire nouă; în orăşelul cu pricina se afla o femeie, soţie de ofiţer rus, cu cei doi copii ai săi. Se ascunsese la marginea oraşului, într-o căsuţă lăsată în părăsire, şi hotărâse să aştepte momentul când va putea să fugă.
Pentru a trăi viata în mod normal, fară abuzuri, fâră ignorarea si încălcarea drepturilor membrilor societătii, omenirii i s-au impus tot timpul anumite legi morale, religioase, pentru disciplinare. În crestmism, pentru disciplinarea noastră sufletească si trupească, avem lăsat de către Sfintii Părinti legea postului trupesc si sufletesc.
Care este cea mai puternică rugăciune pe care o poate face mireanul pentru vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi…?
Mioara
Pentru credinciosul simplu şi smerit, slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată „ascuns de cei înţelepţi şi înţelegători”, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.
În această căutare a voii lui Dumnezeu se cuprinde „lepădarea” de lume.
Care sunt urmările avortului pentru tatăl și mama copilului și cum pot fi ele vindecate?
Cel care ne dispreţuieşte, ne nedreptăţeşte şi ne osândeşte ţine locul focului care vindecă rana egoismului nostru, ca să ne facem sănătoşi. Dumnezeu îl îngăduie ca să ne redobândim sănătatea, pentru că atâta vreme cât avem egoism, suferim. Când va veni vremea, când vom avea smerenie, nu vom mai suferi şi atunci vor veni înlăuntrul nostru pacea şi liniştea.
Ai auzit de fericitul Avacum diaconul? Când turcii îl duceau prin Belgrad ferecat în lanţuri ca să-l tragă în ţeapă, acest bosniac viteaz cânta: “Sârbul este al lui Hristos, se bucură de moarte!” Cuvintele acestea sună cu totul în duhul apostolului Pavel, care le scrie filipenilor: Dorinţă am a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi, iar a rămânea în trup mai de folos este pentru voi (1, 23). Apostolul nici nu vorbeşte de moarte, ci doar de trecere din această viaţă în cealaltă. Şi se bucură mai mult de cealaltă viaţă decât de aceasta.