Vom mai avea probleme, dar nu ne vom mai îngrijora pentru ele, pentru că acum știm că ele sunt inerente vieții și că bucuria nu e legată de lipsa problemelor, ci de felul în care le rezolvăm: Cu Domnul sau fără El. În același timp, am văzut și vom mai vedea că problemele se împuținează pentru că nu mai facem caz de orice, pentru că învățăm de la Domnul să avem răbdare și să ne smerim în fața celui de lângă noi.
„De ce să ne rugăm”, îmi spun cei apropiaţi mie, „când Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile?” Dar eu le spun „Rugăciunea voastră nu e rugăciune, ci neguţătorie josnică. Voi nu vă rugaţi lui Dumnezeu spre a-L primi în sufletele voastre pe El, ci pe satana. De aceea, înţelepciunea cerului nu primeşte rugăciunile de pe limba voastră”.
Păcatele omului contemporan sunt trufia, mândria nemăsurată. Apoi lucrul făcut de mântuială, superficial. Rugăciunea făcută din vârful buzelor, fără să atingă inima. Alcoolismul care e cauza tuturor relelor în societatea noastră…
A ne împărtăşi cu Sfintele Taine înseamnă să cerem Domnului a Se uni cu noi nu numai în suflet, ci chiar în trupul nostru, astfel încât viaţa Sa să devină viaţa noastră şi viaţa noastră să devină viaţa Lui. Iată de ce, de multe ori, atunci când, după ce ne împărtăşim, săvârşim faptele întunericului, Îl tragem şi pe Dumnezeu oarecum cu forţa şi într-un chip dureros după noi, pe acelaşi drum pe care, în zilele Patimilor, El a fost dus la Răstignire, la suferinţă şi ocară. Trebuie să ţinem minte aceasta.
Trimite un gospodar argatul la oi fără merinde? Trimite un tată la câmp pe fiul său fără plug si fără boi? Trimite un comandant de oşti soldatul în bătălie fără arme? Nu.
Din focul ispitelor prin care au trecut, sfinţii au dobândit sfinţenie şi experienţă duhovnicească, pe care ne-au lăsat-o nouă, urmaşilor lor, ca să ne apărăm de vicleniile ucigaşului de oameni.
Valoarea terapeutică a spovedaniei a fost semnalată chiar de mulţi dintre psihiatrii contemporani. În cazul de faţă, este esenţial ca omul să se deschidă, să nu se închidă în sine.
Auzisem din copilărie, pe plaiurile mele natale din Peloponez, că există un sfânt în Atena – părintele Porfirie: „Este nespus de mare! Te vede, te iubește, te citește și nu te ceartă.” Celor mai mulți dintre noi ne e teamă de sfaturile preoților, care par adesea prea aspre.
Adam n-a avut înțelepciunea să întrebe pe Domnul despre rodul pe care i l-a dat Eva, și pentru aceasta a pierdut raiul.
Cele mai multe din suferinţele pe care le întâlnim noi în consiliere, sunt din această categorie (a deznădejdii). Şi nu e lucru mic, nu e lucru puţin. Deznădejdea este deznădejde şi e mare, chiar dacă motivul pare derizoriu. Un om poate să nu deznădăjduiască dacă i-a murit un copil şi, în ciuda durerii cumplite – nu există durere mai mare pe lume decât să pierzi un copil – şi altul poate să deznădăjduiască pentru că n-a câştigat la Loto. Deznădejdea nu se măsoară după obiectul ei, ci după intensitatea trăirii.
Dacă noi ne smerim cugetul înaintea lui Dumnezeu și înțelegem cine este sinele nostru, cu patimile, cu neputințele, cu necurățiile ce le avem și plecându-ne capul, cerem iertare de la Dumnezeu și de la frații noștri și iubim și ne jertfim pentru toți oamenii, fără să socotim pe niciunul necurat, când iertăm orice ne-ar fi făcut aproapele, atunci ne asemănăm cu Dumnezeu.
Ca să fim actuali și să folosim un limbaj adecvat, aș zice așa: viața noastră, acest timp scurt de altfel, indiferent pe câți ani se desfășoară ea, viața noastră nu înseamnă altceva decât timpul investițiilor.
Când au apărut pentru prima dată cazuri în care creștinii săvârșeau păcate de moarte, Biserica a luat atitudine. Deoarece Hristos n-a venit ca să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea, și pentru că Biserica nu există ca să osândească lumea, ci ca să o salveze, le-a primit pocăința.
Mama mea a fost cuprinsă de boală vreme de trei ani, suferind de cancer. A fost supusă unei operații, dar fără izbândă. Doctorul mi-a spus aceasta și a adăugat: „Desigur, nu-i veți spune nimic mamei dumneavoastră.” Iar eu i-am răspuns: „Ba da, desigur că-i voi spune.” Și i-am spus.
Așadar, rugăciunea noastră, în înaintarea ei – ce înseamnă în înaintarea ei – în ieșirea ei, când urmează să iasă rugăciunea dinlăuntrul nostru, ca să devină cu adevărat o mișcare către Dumnezeu, vom vedea că ea este o «tăcere în tăcere» înlăuntrul tăcerii. Adică o tăcere absolută.