Cine se roagă devine un centru de iradiere în care este prezent Dumnezeu. El poate avea o influență spirituală asupra celorlalți, nu numai asupra duhului, ci și a trupului. Dumnezeu lucrează asupra trupului prin duhul omului.
Mulţi oameni nu cunosc calea mântuirii, rătăcesc în întuneric şi nu văd Lumina Adevărului. Dar El a fost, este şi va fi, şi pe toţi îi cheamă cu milostivire la Sine: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, cunoaşteţi-Mă şi Eu vă voi da odihnă şi libertatea”. Iată adevărata libertate: când suntem în Dumnezeu.
Păcatul se îndepărtează imediat de lângă mine, atunci când eu îmi aduc aminte că sunt un păcătos, pentru că prin acest gând Dumnezeu se apropie de mine. Răul nu constă în faptul că ne înconjoară oamenii păcătoși sau inumani ca să ne vatăme. Nici însăși diavol nu poate dacă eu vreau să biruiesc cu ajutorul Harului Dumnezeiesc. Și ceilalți și eu trebuie să pricepim că trăim aceeași viață comună, pentru că de multe ori vedem că ne luptăm o dată, de două, de cinci, de zece ori și că nu învingem patimile, ne descurajăm. Văzând ispitele ne apucă o lipsă de curaj tragică. Nu! Și o mie de ani să te chinui să biruiești în lupta cu păcatul. Vei merge în rai, pentru că această luptă arată că îți dorești raiul.
Când ne năpădesc gânduri pătimașe, de nimic, trebuie să ne învățăm să trecem cu mintea în lumea dumnezeiască, descoperită nouă prin Iisus Hristos și Duhul Sfânt. Să păstrăm necontenit mintea în Dumnezeu – iată de ce avem nevoie noi, monahii. Așa suntem noi datori să trăim și să ne învățăm. De aceea viața monahală este organizată astfel încât totul se învârte în jurul bisericii și în biserică, pentru a ne reține gândul în Dumnezeu.
– Care este diferenţa dintre demnitate și mândrie? Sunt sau nu totuna? Până în ce punct poţi fi bun fără să ajungi să fi luat de naiv și care este limita, graniţa?
Tot omul care cu adevărat caută mântuirea, neapărat trebuie să treacă prin experiența părăsirii de către Dumnezeu. Uneori ea pare să atingă o asemenea putere, că până și scurte clipe par a fi în afara vremii. Astfel de stări extreme nu adesea se trimit nevoitorului; însă sub o formă mai ușoară, această încercare a credinței noastre ne poate însoți ani îndelungați în cel de-al doilea răstimp al vieții duhovnicești a creștinului, adică atunci când pronia îl lasă să sufere o slăbire, ba chiar o îndepărtare a primului har. Această părăsire de neocolit cuprinde un adânc tâlc: a da omului putința să-și arate propria libertate și credincioșia față de Dumnezeu.
În Evanghelia după Ioan există un pasaj în care se vorbește despre femeia prinsă în adulter.
Binecuvântat este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din viaţa aceasta. Fiecare zi a lui prețuiește în ceruri cât o lună și cât un an al unui necredincios, care se veseleşte fără să aibă suferinţă, ori suferă fără să aibă răbdare şi nădejde în Dumnezeu.
Atletul vieții duhovnicești se luptă să alunge gândurile pe care cel rău i le presară pe cale cu scopul de a-i zdruncina unitatea lăuntrică a puterilor sufletului și de a-l îmbolnăvi. Țelul Ortodoxiei, care este o știință psihoterapeutică, este acela de a vindeca sufletul bolnav, iar dintre alternativele de tratament, pe primul loc se află paza minții, respingerea gândurilor rele și neliniștitoare, precum și străduința de a le „ucide” înainte de a intra pe „poarta inimii”.
Evanghelia despre cruce şi mântuirea sufletului (Marcu 8, 34-38; 9,1)
Un Sfânt care avea multe necazuri, de fiecare dată când simțea că se întreabă de ce i se întâmplă acest lucru, de ce suferă această nedreptate, acest rău, această încercare, această prigoană totală, de ce toate acestea, de ce vin bolile una după alta, de ce se adună încercările, spunea: „De fiecare dată când îmi ridic privirea să mă rog lui Hristos, Îl văd pe cruce. Și nu pot spune nimic.” Biserica ni-L înfățișează înaintea tuturor, deasupra catapetesmei, pe Hristos răstignit. Și scrie acolo: „Împăratul Slavei”, ca să ne arate că tronul acestui Împărat nu seamănă cu scaunele lumești, ci este o Cruce.
În Postul Mare, în timpul vecerniei, la Vechiul Russikon, Domnul i-a dat unui monah să vadă pe ieromonahul Avraamie în chipul lui Hristos. Bătrânul duhovnic luase epitrahilul şi se pregătea să-l mărturisească. Când monahul acela a venit în locul unde se fac mărturisirile, s-a uitat la duhovnic, un bătrân cu părul alb, şi a văzut că faţa lui era tânără ca a unui băiat şi strălucea cu totul şi era asemenea lui Hristos. Atunci monahul a înţeles că duhovnicul stă în Duhul Sfânt şi că prin Duhul Sfânt îi sunt iertate păcatele celui ce se pocăieşte.
Iată cele două căi care stau înaintea oamenilor. În fața noastră stă Crucea Domnului, cea de viață dătătoare. Domnul a spus: „Cine vrea să vină după Mine să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie”. Încotro să meargă? La început, prin suferințe, așa cum a suferit și Hristos, iar apoi va merge cu Hristos și în Împărăția Cerească, unde Domnul Iisus Hristos stă pe Tronul Său.
E nevoie de silință, de o mare luptă de a se sili cineva pe sine, însă nu prin constrângere, ci prin silire de sine, ca să poată să-și amintească de Dumnezeu și să cheme numele Său. E nevoie de aceasta pentru că numai astfel omul își regăsește adevărata lucrare.
Ia seama, meditează, cugetă şi contemplă batjocoririle următoare:
Credincioșii își dau seama că, dacă doresc să aibă o viață deosebită și să treacă mai ușor prin încercările vieții, trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu, pe care îl găsesc în Biserică.
Fraţilor şi surorilor, care vă îndoiţi de mântuire, să vă întăriţi bine în minte că: De-ar face omul toate bunătăţile şi chiar de s-ar da şi la moarte pentru apărarea dreptăţii, însă fară darul cel sfânt al Domnului nu este mântuire. „A Domnului este mântuirea şi peste norodul Său binecuvântarea Sa” (cum zice Prorocul David în Psalmi).