Am auzit pe unii care petrec în lume cu nepăsare, zicând către mine: “Cum putem noi, care vieţuim în lume să ne mântuim’’? Acestora le-am răspuns: “Toate lucrurile bune pe care le puteţi face, faceţi-le: nu defăimaţi pe nimeni, nu furaţi de la nimeni, nu minţiţi faţă de nimeni, nu vă înălţaţi faţă de nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu vă despărţiţi de adunările de la slujbele din biserică, pătimiţi împreună cu cei lipsiţi, nu pricinuiţi nimănui sminteală, de ce este al altuia să nu vă apropiaţi.
Am primit următoarea întrebare: „Dacă vedem oameni că suferă sau au nevoie de ajutor şi mila mişcă inima noastră pentru a-i ajuta, este adevărată dragostea pe care o simţim?”
Poate să fie, poate să nu fie. Una nu exclude pe cealaltă. Totuşi, întrebarea este importantă. E adevărat că de multe ori ajutăm pe oameni deoarece ne întristăm, ne emoţionăm. Cu alte cuvinte, în astfel de situaţii, ne ajutăm pe noi înşine. Nu ştiu dacă aţi observat acest lucru: sunt situaţii în care rămânem impasibili şi deoarece rămânem impasibili, nu înţelegem că trebuie să ajutăm.
Am citit odată într-un ziar o relatare despre un inginer care, testând un motor cu reacţie, a intrat din neatenţie în curentul de aer produs de motor, curent care l-a prins şi l-a înălţat departe de sol. Văzând ceea ce s-a întâmplat, asistentul său s-a grăbit să oprească motorul. Atunci însă inginerul a căzut la pământ mort.
Fraţii mei, nu există oameni mai fericiţi decât cei care moştenesc Împărăţia cerurilor. Şi nu există oameni mai nefericiţi decât cei care o pierd. Dacă cel care este surghiunit de pe pământul ţării sale are parte de compasiunea tuturor, iar cel care pierde moştenirea pământească este considerat vrednic de milă de toţi, cu cât mai amar ar trebui să plângem pentru cel care este alungat din ţara cerească, pentru cel care pierde bunătăţile nestricăcioase ale Raiului, pentru cel care se duce în gheena fără de sfârşit.
Unui tânăr care suferă şi într-un fel, şi în altul.
Scrisoarea ta m-a mişcat mult. N-am să-ţi ascund: am plâns asupra ei, citind-o şi recitind-o de mai multe ori. În ea este înscrisă întreaga dramă a vieţii omeneşti. Îmi scrii că ai crescut cu totul în ticăloşie. Mai ales furtul îţi stătea în obicei – dar te păzeai cu îndemânare, şi toţi te lăudau ca pe un tânăr de treabă.
Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum se dobândeşte. Paisie cel Mare s-a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie. Domnul i s-a arătat şi i-a spus: „Paisie, dacă voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pe nimenea să osândeşti sau să urăşti — şi nu te vei mânia”. Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu sufletul în pace; dară cel ce iubeşte voia sa, acela niciodată va fi împăciuit.
Cunoştinţa cea din păţanie sau învăţăturile din durere – singura cale care poate învăţa ceva pe oameni.
Conversația următoare a fost înregistrată de către ucenicii din Grecia ai Părintelui Efrem din Arizona (Filotheitul, așa cum era numit anterior), care l-au vizitat pe bătrânul îmbunătățit în luna mai 2014, la mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare din Arizona.
Cândva, i-am spus:
După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la vitezdaIerusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani.
Nu este acelaşi lucru dacă îţi mănânci pâinea cu binecuvântare sau dacă nu ţi-o mănânci aşa. De fiecare dată când mănânci, tu la masa lui Dumnezeu mănânci, pe care Domnul însuşi a întins-o pentru tine.
Este nevoie să-l ajutăm pe om să nu creadă că „diavolii acum îi țin închiși pe oameni…”. Eu m-am rugat mult și-am zis „Doamne, cum e cu diavolii ăștia care ne țin în robie? Tu nu ne-ai eliberat deja?”… Și am primit răspunsul printr-o pildă din Pateric, care zice: „Un Bătrân vede un diavol trăgând un creștin cu un lanț, târându-l după el… Și zice Bătrânul: «Nenorocitule, ăsta este chipul lui Dumnezeu și e botezat, cum îți permiți să-l ții legat?…». Dar diavolul îi răspunde: «Părinte, ești orb?! Nu vezi că nu-i legat? El se ține de lanț, eu doar îl trag!»”.
Cum să ne rugăm lui Dumnezeu dacă ne rugăm mereu de oameni, care fără ajutorul lui Dumnezeu nu pot să ne ajute cu nimic? Fără Dumnezeu, doctorul nu poate să vindece rana, nici viteazul să dea ocrotire, nici dascălul să înveţe pe alţii, nici preotul să vestească adevărul. Dacă ne rugăm cu osârdie de mijlocitori, cum să nu ne rugăm Celui nemijlocit, Care ascultă fără receptor, şi vede fără ochelari, şi trimite darurile Sale fără poştaşi, şi află totul fără martori?
Odată, l-a întrebat ucenicul său de chilie:
– Părinte Paisie, ce datorii are un monah?
Iar bătrânul i-a răspuns:
Părinţii ortodocşi, cum au fost Sfinţii Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Serafim din Sarov, au vorbit despre această experienţă pe care au recunoscut-o ca fiind cea a Duhului Sfânt. Această comuniune este o lucrare a Duhului.
Atunci când eşti umbrit de Duhul Sfânt, nu mai vezi şi nu mai realizezi nici măcar faptele bune pe care le-ai făcut, în acea minunată clipă ştii doar de unde vii, unde trebuie să mergi şi ceea ce trebuie să faci pentru a ajunge la desăvârşire.
Încă odată, Hristos este aproape dat afară din propria-I sărbătoare. Ca și la Crăciun, când Nașterea Domnului este sufocată de Moși Crăciuni, reni, globulețe, luminițe etc., iată că și Învierea Domnului începe să fie sufocată de același spirit de bâlci, care parazitează Sărbătoarea tot așa cum, odinioară, iarmarocurile de Sărbători se pripășeau pe lângă lăcașele de cult, transformând creștinismul într-un carnaval.