Când spui rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe miluieşte-mă pe mine, păcătosul!, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei.
Pilda însemnată a celor zece fecioare are ca scop conştientizarea faptului că trebuie să fim mereu pregătiţi şi cu candelele aprinse (virtuţile noastre), pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, care va veni pe neaşteptate, ca un fulger, fără de veste, fie prin moartea fiecăruia, fie la a Doua Venire.
Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă vădeşte pre Mine pentru păcat?” (Ioan 8, 46).
Conştiinţa noastră ne pârăşte pe noi.
Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit – conştiinţa. Într-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra gândurilor tale celor păcătoase.
Tot ce facem să facem cu rugăciune şi blagoslovenie ca să se pogoare harul Sfântului Duh peste noi. „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, zice Domnul.
Astăzi s-au înmulţit ispitele pentru călugăr, pentru că ispititorul a căpătat putere şi îndrăzneală.
Răutatea în om nu este atât din noi, cât de la ispititorul care continu ne pândeşte ca să ne clatine poziţia.
În Vechiul Testament, în afară de posturile regulate ale poporului israelitean sau ale unui anumit grup de oameni, avem și posturi individuale, personale am spune. De pildă: A postit profetul Moise patruzeci de zile și patruzeci de nopți pe muntele Sinai când a fost să primească de la Dumnezeu cele zece porunci. „Pâine nu a mâncat și apă nu a băut, cum se spune la cartea Ieșirii (34, 28).
O perioadă, cincisprezece ori douăzeci de ani, n-am dat niciun cuvânt de folos. M-am ferit a da sfaturi, dar am simţit cândva, m-a mustrat, că un talant mi-a dat şi l-am îngropat. Şi pe urmă, când a venit la mine un părinte sau cineva cu vreun necaz, nu am mai avut răbdarea asta să nu-i spun, şi-a trebuit să-i zic un adevăr. Şi, spunându-i, am simţit că Duhul Sfânt nu mă mai mustră că un talant mi-a dat şi l-am îngropat.
Eu nu pot sa cuget la lucrurile care au trecut, pentru că trăiesc în prezent. Ieri nu există. Ziua de mâine este a lui Dumnezeu, așa cum a fost și ieri… Deci tac! În prezentul veșnic al lui Dumnezeu. Nici măcar un gând, nimic.
Părinte, nu cumva încercările se fac pricini ca oamenii să se apropie de Dumnezeu?
Părintele Paisie era înainte de toate un părinte al iertării şi al binecuvântării, când era prea obosit (uneori în posturi nici nu se mai putea scula de pe pat), tot timpul binecuvânta. Cum auzea uşa deschizându-se, începea să binecuvânteze: „Domnul Dumnezeu…”.
Adevărata pocăinţă este, ca nu numai să ne mărturisim cu adevărat păcatele noastre, ci şi să nu ne întoarcem încă la cele mai dinainte lucruri rele, şi întru îndreptarea vieţii noastre după aceea să petrecem. Nu numai neîntorcându-ne la cele mai dinainte, ci şi cu inima înfrântă să ne fie jale pentru cele ce le-am făcut înainte.
„Lumea este nesărată şi fără gust”, îmi zici, prietene! Repeţi de o sută de ori, că lumea este nesărată şi lipsită de gust şi te revolţi. Te mândreşti de fiecare dată când te numeşti revoluţionar şi ameninţi că vei răsturna lumea. Revoltă-te, prietene, mai întâi împotriva ta, împotriva lipsei de sare din tine şi apoi revoltă-te împotriva lumii.
– Vino în chilie, să o binecuvântezi pentru mine!, m-a chemat gheronda.
Care este raportul între rugăciunea personală, intimă şi rugăciunea Liturgică? Ne putem ruga singuri acasă, făcând abstracţie de Sfânta Liturghie?
„Cât de mare este compătimirea lui Dumnezeu față de starea noastră nenorocită, adică față de neatenția noastră pentru purtarea Lui de grijă, când Dumnezeu spune: Iată, stau la ușă și bat!, înțelegând prin ușă cursul vieții noastre, încă neînchisă de moarte… În ce te voi afla, în aceea te voi judeca, zice Domnul.
Omul trece prin moarte ca printr-o poartă: dar dincolo de poartă are întinsă înainte veşnicia, aşteptându-l veşnicia în care a trăit vremelnicia.
Bogăţia l-a făcut pe bogat egoist, materialist, nemilostiv, încolăcit de plăceri; nu s-a dezvoltat sufleteşte, nu şi-a format chip nemuritor de a fi.
Într-o zi, ne-am întâlnit în locul unde începuse să se zidească noua biserică, iar părintele a zis: „Este greu lucru să ridici o biserică astăzi, îţi stau împotrivă toţi demonii.” Şi mi-a zis o anecdotă pe care o auzise în Rusia:
Când unii oameni nu găsesc răspuns la întrebarea Ta: „Voi cine ziceţi că sunt Eu?”, atunci eu, Doamne, sunt fericit că pot să Te văd pe Tine, Dumnezeu-Om şi Om-Dumnezeu.
În scutecele sărace, pe paiele din ieslea grajdului întunecos din Bethleem, Te văd om! În glasul îngerilor, în lumina care Îţi învăluie locuinţa săracă, Te recunosc Dumnezeu!
Când fugi în Egipt de frica lui Irod, Te văd om slab.