Diavolul încă de la început a invidiat pe om, văzând așezarea fericită și slăvită în care îl pusese Dumnezeu, în rai. Dar nici după aceea el n-a încetat vicleniile lui, ci, cu toată puterea, a continuat să înșele pe om și să-l vatăme.
„În vremea aceea, s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui și zicând: Doamne, miluiește pe fiul meu, că este lunatic și rău pătimește; că de multe ori cade în foc și de multe ori în apă.”
Despre patima aceasta a îndrăcirii care apuca pe câte cineva când era lună plină, scrie mai amănunțit Evanghelistul Marcu:
„Și oriunde îl apucă, îl zdrobește și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește.” (Marcu 9, 18)
Oamenii de atunci, văzând că patima aceasta se întâmplă când era luna plină, credeau că luna este cauza acestei suferințe. Pentru aceasta pe cei care pătimeau astfel îi numeau lunatici.
„Dar luna, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este pricină a îndrăcirii, ci demonii, pândind vremile lunii, când era luna plină năvăleau peste oameni, ca să arate că lucrurile lui Dumnezeu sunt pricină a răutății lor și așa, oamenii să ocărască pe Ziditorul.”
Vindecarea lunaticului de către Hristos Domnul ne arată însă cele trei arme puternice: credința, postul și rugăciunea, prin care se poate goni și nimici toată puterea diavolului. Fiindcă până astăzi nu încetează a arunca asupra noastră săgețile lui, deși puterea lui a slăbit după venirea Domnului nostru Iisus Hristos.
Patriarhul Justinian, Cazanii la toate Duminicile și tâlcuirea Evangheliilor, 1973