Potrivit Sfântului Siluan și așa cum lămurește Sfântul Sofronie, cuvântul lui Dumnezeu poate răsuna în inima omului în împreună-glăsuire și armonie cu rugăciunea.
Ca urmare a căderii sale omul este dezbinat în toate: una are în minte, alta în inimă și alta poftește cu simțurile. Nu are ipostas. Dumnezeu însă nu poate vorbi omului câtă vreme ființa lui este împărțită. Prin nevoința pocăinței, firea lui muritoare este întărită, ființa îi este tămăduită și se adună toată ca într-un nod strâns.
Suferința face bine nu numai creștinului, ci oricui, pentru că dacă nu suferi, nu înțelegi nimic. Suferința este o experiență bună. Chiar și în Scriptură scrie că suferința este semnul că Dumnezeu te iubește. În Epistola către Evrei, la capitolul 12, Apostolul Pavel spune că dacă nu suferim, nu suntem copiii lui Dumnezeu… Căci pe cine îl iubește Domnul îl ceartă, și biciuiește pe tot fiul pe care îl primește.
Dacă nu suferim, nu suntem fii ai lui Dumnezeu. După ce trăiești suferința, înțelegi mai bine lucrurile de pe lumea asta, mai adânc decât cei care nu au trăit vreo suferință.
Părintele Iosif Vatopedinul este unul dintre cei mai credincioși ucenici ai lui Gheron Iosif Isihastul, un mare părinte purtător de har al veacului nostru. Părintele Iosif Vatopedinul și-a petrecut ultimii ani ai vieții sale în Mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos, în curtea căreia este și înmormântat.
Pentru aceasta trebuie pe toţi să-i iubeşti ca însuţi pe tine şi în fiecare ceas să fii gata de moarte. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, se pătrunde de smerenie şi întreg se dăruieşte voii lui Dumnezeu, şi doreşte cu toţi a fi în pace şi pe toţi a iubi.
„E semnificativ ce cerem lui Dumnezeu. Zice cineva că pe om îl poți cunoaște mai bine după întrebările pe care le pune, decât după răspunsurile pe care le dă. Cuvântul se poate construi și mai restrâns din punct de vedere religios.
Adâncimea lui Dumnezeu într-un om sau superficialitatea (cât de la suprafață este Dumnezeu în om) o poți cunoaște din lucrurile pe care le cere, mai bine decât din cuvintele pe care le spune.
Doar astfel, vrea să spună Apostolul, nu vei rămâne trândav şi neroditor „în cunoştinţa Domnului nostru Iisus Hristos”.
„Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii şi a omului, pe care-l iubeşte atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea şi nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalţi. Şi, în general, pătimeşte împreună pentru orice întristare şi mâhnire, chiar şi pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înţelege că ele suferă.
Rolul capital şi permanent al pocăinţei în spiritualitatea noastră trebuie subliniat mai ales atunci când prezentăm Ortodoxia în Occident, deoarece avem tendinţa să-i revelăm doar unul din aspecte. Vorbim despre slava Luminii Dumnezeieşti de la Schimbarea la Faţă a lui Hristos, despre biruinţa Învierii în noaptea de Paşti, despre bucuria Împărăţiei, despre frumuseţea duhovnicească a icoanelor, despre dumnezeiasca Liturghie cea asemenea Raiului pe pământ.
Când călătorim prin noaptea vieții pământești, pe noi nu ne luminează soarele, și totuși primim, prin reflexie, lumina lui din lună. Pe muntele Sinai, dintre toți cei 600.000 de israiliteni, numai Moise a primit lumina lui Dumnezeu, dar el, mai târziu, a răsfrânt-o asupra întregului popor. Și atunci, iată că cei ce, din cauza stării lor pătimașe și păcătoase, nu pot fi conduși numai de Dumnezeu, în chip nemijlocit, au nevoie de un povățuitor, de un păstor.
Cum aţi defini ruşinea? Şi ar putea osândirea de bunăvoie să fie înţeleasă într-un mod dăunător nouă şi care ar putea duce chiar la deznădejde?
Răspuns: Da, osândirea de sine poate deveni un lucru morbid, dacă nu este însoţită de credinţă, de încredere în Dumnezeu. Dar dacă ştim înaintea Cui ne înfăţişăm, vom avea curajul să luăm asupra noastră şi un dram de ruşine.
Pe acest drum nu păşeşte cineva care nu se luptă în fiecare zi, de o manieră concretă, să facă voia lui Dumnezeu şi să păzească poruncile lui Hristos. Ai căzut, ai încălcat legea lui Dumnezeu, nu ai păzit poruncile? Să te pocăieşti îndată, să ai străpungere de inimă, să-L rogi degrabă pe Hristos să te ierte şi să-ţi continui lupta.
„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” Foarte greu este pentru noi, oamenii lumeşti şi trupeşti, să înţelegem această poruncă. După cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, porunca aceasta, s-ar părea, contrazice părerea întregii lumi, căci toţi îi socotesc fericiţi pe cei ce se bucură, iar pe cei ce jelesc, pe cei sărmani şi pe cei ce plâng îi socotesc nefericiţi.
Multă lume îmi spune: „Părinte, nu mă rog. Mă rog seara, dar dimineața nu mai am timp să mă rog”. Și mă gândesc: rugăciunile începătoare, adică Împărate ceresc, Sfinte Dumnezeule, Preasfântă Treime și Tatăl nostru, durează trei minute. Dacă mai adaugi Crezul, Psalmul 50 și o rugăciune către Maica Domnului, mai fac cinci minute. În total zece minute, să zic! Zece minute nu-I dai lui Dumnezeu…?!
Există vreun medicament pentru oameni și pentru neamuri împotriva fricii? Există, la Doctorul Suprem. Doctorul Suprem a scris rețeta cu acest medicament și-n Vechiul, și-n Noul Testament. Această rețetă este: Împliniți toate poruncile Mele și toate judecățile Mele; păziți-le și le împliniți și veți trăi liniștiți pe pământ (Leviticul 25, 18).
Familia, în calitate de biserică din casă, trebuie să stabilească o rugăciune comună, în care membrii familiei să se roage unul pentru celălalt. Rugăciunea comună a familiei se naşte din rugăciunile comune ale părinţilor şi din obişnuirea copiilor cu ele.
Pentru ce îngăduie Dumnezeu să vină pedeapsa asupra oamenilor? Pentru a-i feri pe oameni de pierzanie aşa cum şi tatăl îşi bate fiul care a luat-o pe o cale greşită, ca să-l păzească la vreme de pierzania ce aşteaptă la capătul acesteia.
Apostolul scrie: „Știm […] că lumea zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5, 19). „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece, și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan 2, 16-17).