Noi pomenim, așa cum știm, pe pământ, iar sufletele plecate ne pomenesc, la rândul lor, în ceruri și rugăciunea lor săvârșită în ceruri pentru noi aduce mai mult folos sufletesc decât rugăciunea noastră săvârșită pentru ei.
„Celui ce-ţi cere, dă-i şi nu te întoarce de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine” Cuvintele acestea ne îndeamnă la un lucru social, la iubirea unora faţă de alţii şi la ceea ce este potrivit cu natura noastră. Într-adevăr, omul este un animal politic şi social, iar trăirea laolaltă, ca şi relaţiile pe care le avem unii cu alţii ne arată că dispoziţia noastră de a da pentru îndreptarea celui lipsit, trebuie să fie ceva cât se poate de necesar.
Fiecare creştin în singurătate şi în ascuns varsă din inima lui, precum fumul de tămâie, rugăciunea de mulţumire către Domnul său. Lucrând astfel, împlinim porunca lui Hristos care glăsuieşte: Iar tu, când te rogi, intră în cămara ta, şi încuind uşa ta, roagă-Te Tatălui tău celui întru ascuns şi Tatăl tău cel ce vede întru ascuns va răsplăti ţie la arătare (Matei 6, 6).
În Sfântul Munte, mulţi se roagă zi şi noapte. Se întâmplă să se roage cineva de seara până dimineaţa şi să nu-şi dea seama când trece timpul. În iubirea lui Dumnezeu, ceasurile fug cu altă repeziciune. O, ce-i în Sfântul Munte noaptea! Mireasmă, tămâie, îngeri, rugăciuni… Îngerii poartă rugăciunile sfinţilor şi le duc la Dumnezeu. Ce taină!
Diavolul, cel care din ură si invidie nu se bucură să-l vadă pe om bucurându-se duhovniceşte, face tot ce poate ca să-i pricinuiască amărăciune; aceasta este bucuria şi câştigul său. Noi însă, cu mijloacele duhovniceşti pe care le avem, să ne străduim să ne facem curaj, împotrivindu-ne feluritelor sale mestesugiri.
Sfântul Isihie Sinaitul vorbește despre îmbolnăvirea și moartea treptată a sufletului. Deși Dumnezeu a creat sufletul „simplu și bun, acesta „se desfată de momelile nălucirilor diavolului și amăgit, aleargă spre cel rău ca la cineva bun”. Astfel, el „își amestecă gândurile sale cu nălucirea momelii diavolești”. În cele din urmă, „căzând la consimțire, preschimbă prin mijlocirea trupului în faptă nelegiuirea din cugetare, spre osânda proprie”. (…)
Mare lucru este să se lase cineva în Mâinile lui Dumnezeu! Oamenii își fac planuri și încearcă să le realizeze, dar fără să ciulească urechile, fără să asculte care este voia lui Dumnezeu și fără să se conformeze ei. Trebuie să ne lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu, ca El să ocârmuiască lucrurile, iar noi să ne facem datoria noastră cu mărime de suflet. Dacă unul nu se încrede în Dumnezeu, așa încât să se lase pe sine cu desăvârșire în Mâinile Sale, se va chinui.
Orbii au rostit cuvintele „Fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 30), ceea ce înseamnă „Iisuse, ai milă de noi” și le-a fost redată vederea; leproșii au spus-o și s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc.
Stareţul Sofronie (Saharov) îmi spunea că, atunci când vorbeşti cu un copil, să îi vorbeşti foarte simplu, să te duci la nivelul lui – dar foarte serios, ca şi cum ar fi un om mare. Şi când copiii întreabă de Dumnezeu, să nu le spunem lucruri fără sens, nici să îi dispreţuim, ci să încercăm să găsim cuvintele potrivite, ca să le vorbim serios.
El ne cheamă și ne învață să coborâm în noi înșine, în iadul din noi care ne împiedică să ne sfințim. El ne așteaptă acolo și mare ne va fi bucuria scoaterii noastre din întunericul memorat în adâncul firii. Acolo în adânc sunt balaurii, sunt șerpii, sunt amintirile, sunt ținerea de minte a răului, sunt spaimele, sunt rănile pe care le-am primit și la care am reacționat fără Dumnezeu, cu frică, cu invidie, cu ură, cu minciună, cu ce am putut, ca să supraviețuim.
Dacă te loveşte orice fel de nenorocire, gândeşte-te: „Domnul vede inima mea, şi dacă Îi e pe plac, totul va merge bine atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi”, şi astfel sufletul tău va avea întotdeauna pace. Dar dacă omul va începe să murmure: „Aceasta n-ar trebui să fie aşa, aceasta nu e bine”, nu va avea niciodată pace în suflet, chiar dacă ar posti şi s-ar ruga mult.
Dacă cineva nu ţinea cont de binecuvântarea bătrânului şi făcea ceva după voia sa, niciodată nu-i mergea bine. Iar dacă Părintele Paisie zicea: “Gata, acum este voia lui Dumnezeu să pleci şi să faci acest lucru, ai toată blagoslovenia…”, atunci toate se săvârşeau bine, cu folos şi cu bucurie, căci erau făcute cu binecuvântarea şi rugăciunea lui şi a Sfintei Biserici.
Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Iată cum stau lucrurile… Dacă nu îl vezi pe Hristos în tot ceea ce faci, eşti fără Hristos.
De fiecare dată când mi se întâmplă ceva rău, o nereuşită, cad într-o depresie şi am impresia că urăsc pe toată lumea. Ce să fac să nu mai am sentimentul acesta?
Tristețea duce la o stare atât de nesuferită și chinuitoare, încât omul preferă să leșine sau să moară. Păzește-te de duhul tristeții, căci de la el încep toate relele.
O suferință gravă a oamenilor contemporani, chiar și a credincioșilor, este lipsa dispoziției de a ridica și de a-și duce propria cruce, și de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.
Rabdă, şi rabdă totul – toate necazurile, toate greutăţile nevoinţei, mustrările, ponegrirea, dar mai mult decât orice teme-te de deprimare. Este păcatul cel mai greu.