Dragostea de Dumnezeu, sărăcia, smerenia, desăvârșite cu o neîncetată pocăință, constituie punctele cardinale ale vieții monahicești.
Observăm însă că toate acestea sunt indicate expres de Sfânta Evanghelie ca legi fundamentale ale vieții creștine, nu doar ca niște făgăduințe călugărești, și numai călătorind pe această cale vom putea dobândi odihna cea veșnică, împreună cu toți sfinții; aceasta fiind calea cea unică, pe care tot creștinul trebuie să o urmeze pentru dobândirea mântuirii.
Dumnezeu a lăsat posibilitatea curăţirii noastre prin Sf. Botez şi prin al doilea Botez şi prin al nenumăratelea Botez, care este taina Sf. Spovedanii. „Datu-mi-s-a mie putere în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile. Cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Matei 28, 18-19).
Inceputul îndreptării mele nu este nicidecum egoist. Sentimentul păcătoșeniei mele mă face să fiu străpuns cu inima, iar nu înfricoșat și tulburat. Credința că vreau și pot să mă schimb, conștiința că sunt un mare păcătos, nu trebuie să fie doar așa de suprafață și de smereală, ci cuvânt și faptă sigură, riguroasă și statornică.
Deja postul a înaintat și ne impune nouă, fraților, încă și mai mult să ne silim în continuare cu râvnă: Cum socotește cineva nu din întristare sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe postitorul vesel. Însă regula chinovială nu lasă pe fiecare să petreacă după voia proprie. Dar aceasta este regula comună a ascultătorilor, tăierea propriei voiri. Bun este postul, pentru că potolește patimile și supune trupul duhului.
Eu, atunci când Îl rog pe Dumnezeu pentru diferite cazuri, spun: „Dumnezeul meu, ajutorul Tău să fie simţit, astfel ca oamenii să se folosească şi duhovniceşte. Dacă nu va fi simţit, să nu ne ajuţi”. Mulţi nici nu înţeleg de ce furtuni ne scapă Dumnezeu şi nici nu se gândesc la aceasta ca să-L slăvească pe Dumnezeu.
Importanţa vitală a libertăţii ni se dezvăluie mai înainte de toate în persoana Preafericitei Maria: ea este, după Fiul ei Hristos, modelul şi icoana adevăratei umanităţi. La Buna Vestire, Arhanghelul Gavriil nu doar îi aduce la cunoştinţă Sfintei Fecioare planul lui Dumnezeu, ci şi aşteaptă răspunsul ei liber şi voluntar: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Ar fi putut să refuze.
Tu, bărbatul, îl auzi pe Pavel, care o povăţuieşte pe femeie să ţi se supună ţie, şi-l lauzi şi-l admiri. Auzi însă ce spune mai jos: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea” (Efeseni 5, 25).
Care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos? Ea constă în aceea că, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile mântuirii noastre în Dumnezeu. Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială:
Dumnezeu, Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să ne descoperim unii altora simţămintele inimilor, şi, datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute celorlalţi oameni gândurile noastre, dându-le la iveală că din nişte cămări ascunse ale inimii. Dacă am fi alcătuiţi numai din suflet, ne-am înţelege unii cu alţii numai prin gândire; dar, pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte gândurile în ascuns în trup, că sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gândirea noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt că de o luntre, străbate aerul şi trece de la cel ce grăieşte la cel ce aude.
Venim de fiecare data şi ne căim de unele şi aceleaşi fapte, pentru că nu am observat niciodată că un lucru sau altul ne transformă în monştri, că nu mai semănăm cu chipul lui Dumnezeu întipărit în adâncurile noastre. Ne este dată icoana spre păstrare, iar noi o distrugem, o profanăm, o întinăm pas cu pas, prin nepăsare, în accese de răutate, şi nu răutate aprigă, ci răutate măruntă, infimă.
Dumnezeu a slăvit-o pe Maica Domnului şi a păstrat-o în tăcere. Taina Născătoarei de Dumnezeu este taina tăcerii. De aceea, Dumnezeu nu i-a luminat pe oameni pentru a vorbi despre viaţa ei trupească. Biserica însă a slăvit-o.”
Odată i-am adresat Părintelui Sofronie următoarea întrebare: „Care este legătura dintre duhovnic şi fiul sau fiica sa duhovnicească?” Răspunsul său a fost succint, constând dintr-un singur cuvânt „împreună-călătorirea”.
Săturarea de bucate este maica curviei, iar necăjirea pântecelui e pricinuitoare de curăție. Cel ce mângâie pe leu îl domesticește adeseori, dar cel ce mângâie trupul îl sălbătăcește și mai mult.
Pocăința trebuie să fie o înseninare din ce în ce mai mare a sufletului și a sănătății întregi. Mare este Taina Pocăinței, nu numai fiindcă te face din rău bun, din vrăjmaș al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci și pentru că un lucru așa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptății după fapte, le trimite, coborând din Ceruri, pe Fiul Său Cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă și fără nicio înfricoșare și iarăși să-i împace cu Sine.
În scara treptelor sporirii unui suflet nevoitor, după eliberarea lui de patimi şi ieşirea sa în iluminarea dumnezeiască, se află discernământul şi perspicacitatea, care sunt cele mai comune harisme ale omului obişnuit.
Când venim la Spovedanie, intrăm în prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu însă nu este un judecător; Dumnezeu este Mântuitorul nostru. Dumnezeu este Prietenul nostru, Cel Care ne-a iubit într-atât încât Şi-a dat viaţa pentru ca noi să credem în iubirea Sa, Şi-a dat viaţa pentru ca să ne salveze de la osândă. La El venim, ca la un Prieten şi Mântuitor al nostru.
Lumea îl cunoaște astăzi (pe Iov – n.n.), după atâtea și atâtea veacuri, nu pentru că dădea din averea sa săracilor, ci pentru că atunci când a rămas fără avere nu s-a pierdut cu firea; nu pentru că îi îmbrăca pe cei goi cu haine făcute din lâna oilor sale, ci pentru că atunci când a căzut foc din cer și a ars toate turmele sale, el L-a slăvit pe Dumnezeu.