Importantă este relaţia şi prezenţa ta, aşa încât bolnavul să nu aibă impresia că pândeşti un moment favorabil pentru a pleca să rezolvi alte probleme.
Îmi aduc aminte de un alt caz. Lucram la o clinică de psihiatrie. Acolo era internat de vreo şase luni un bolnav care nu schimbase până atunci niciun cuvânt nici cu medicul, nici cu infirmierele, nici cu membrii familiei care veneau să-l viziteze. Aducându-mi aminte de o discuţie avută cu un medic psihiatru, am cerut de la şeful serviciului acordul de a-i ţine companie. M-am aşezat lângă el şi am stat timp de trei, cinci, şase ore la rând fără să spun un cuvânt. Stăteam pur şi simplu pe scaun, şi el la fel. După zece sau cincisprezece zile, el mi se adresă dintr-o dată: „De ce ai stat cu mine în toate aceste zile, timp de atâtea ceasuri? Ce înseamnă acest lucru?”. Din acel moment a început tămăduirea lui, datorită faptului că reuşise să intre în vorbă cu cineva. Era un caz de psihopatologie. Nu suntem toţi cazuri psihopatologice de acest tip, dar cu toţii suntem închişi în noi înşine. În fiecare din noi există o grădină secretă pe care ne temem să o dezvăluim aproapelui. De aceea, dacă nu ne deschidem (şi nu vorbesc de acele adâncuri pe care singur Dumnezeu are dreptul să le cerceteze), dacă nu deschidem aceste adâncuri unde se duce lupta între lumină şi întuneric, între viaţă şi moarte, între bine şi rău, prezenţa unui preot nu ne va sluji la nimic.
Îmi vine în minte un exemplu personal din perioada când încă practicam medicina. Ne aflam la începutul războiului şi, în timp ce se dădeau primele bătălii, unsprezece soldaţi răniţi au fost aduşi la spital. Era primul meu contact cu oameni veniţi direct de pe câmpul de luptă. Se putea citi încă pe feţele lor teama şi teroarea. Mi-am spus că trebuie să fac pentru ei – pentru fiecare din ei – tot ceea ce-mi stătea în putinţă şi cât mai repede posibil, astfel încât cei care ar fi urmat să vină să nu aibă mult de aşteptat…
Şi iată-mă acţionând fără a pierde un minut, expediindu-i apoi în salonul bolnavilor. Când am revenit în salon, am descoperit că mi-era imposibil să recunosc pe vreunul dintre ei: le examinasem foarte bine rănile de la piept, de la picioare, de la pântece, de la umeri, dar nu le văzusem chipul, căci niciunul dintre ei nu avea fața rănită. Erau toți într-o stare de şoc, incapabili să-şi revină. După această primă experienţă am hotărât ca, la următoarea serie de răniţi, fără să încetez a lucra cu mâinile, să intru în vorbă cu ei – se pot face multe lucruri cu mâinile în timp ce vorbeşti cu omul, privindu-l totodată în ochi. Îi priveam pe fiecare dintre ei, punându-le întrebări; apoi, îndreptându-mi privirea asupra mâinilor mele, cât şi a rănilor, făceam ceea ce era necesar. Întrebam: „Cum te cheamă? Unde eşti rănit? Ţi-e frică tare?”, întrebări foarte simple, iar rănitul reuşea ca, în timp ce mă ocupam de el, să-şi reverse angoasa, groaza.
Aşa că, atunci când am revenit în salon, mai întâi am recunoscut chipurile celor răniţi, apoi am descoperit că depăşiseră starea de şoc, pentru că în decursul scurtei noastre convorbiri ei avuseseră timp să se exprime, să-şi exteriorizeze sentimentele.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, Slatina-Nera, 2010, pp. 23-25