Dacă ne rugăm din inimă, cu toată atenţia, ziua va fi imprimată de rugăciunea noastră şi tot ceea ce se întâmplă va îmbrăca un caracter diferit. Binecuvântarea pe care am cerut-o de la Preaînaltul Dumnezeu va face să se nască o pace în sufletul nostru ce va avea un efect minunat asupra felului în care vedem şi înţelegem lumea. Omul de rugăciune priveşte mediul înconjurător într-o altă lumină. Calitatea intrinsecă a vieţii sporeşte.
„Invăţaţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29).
Stresul este boala sufletului și nu depinde de lipsuri materiale. Este combătut prin încrederea în pronia lui Dumnezeu și prin lupta cea bună.
Înainte de a pune întrebarea concretă a modului „cum” anume ţinem postul, trebuie să fi dat un răspuns la întrebarea „pentru ce” anume facem asta? Care e motivul său? Pentru Părinţii pustiei, acest lucru era atât de la sine înţeles, încât nici nu-şi mai puneau această întrebare în mod explicit. Într-un scurt text citat deja anterior, avva Evagrie atinge limpede această temă:
În ceasul în care vei fi în iad, în ceasul în care te vei târî pe duşumele ude şi în urlete şi ţi se vor sfâşia în două măruntaiele, în ceasul acela ţi Se va descoperi. Vei simţi o îmbrăţişare nevăzută adormindu-ţi neliniştea şi spaima. Atunci când toate cârjele egoului ţi se vor frânge precum ramurile uscate în luna lui Faur. Împotrivirea va ceda şi trupul împreună cu sufletul, pentru prima dată, se vor lăsa în braţele Sale.
„(…) Să știm că Domnul sau nu va lăsa să fim încercați mai mult decât putem suporta (I Corinteni 10, 13).
Domnul ne-a spus că prin postire şi rugăciune iese tot neamul de demoni. Sfântul Duh nu se sălăşluieşte în stomacul plin, nu-l umbreşte pe acesta. Orice creştin care doreşte să vieţuiască creştineşte, trebuie să pună drept temelie postirea, rugăciunea şi trezvia, şi atunci ajunge la marea măsură a virtuţii.
Fiule, dacă dorești să slujești Domnului, slujește cu precădere Aceluia. Precum ostașul conducătorului din această lume se supune tuturor poruncilor acestuia, tot astfel și cel ce slujește Părintelui ceresc trebuie să păzească rânduielile cerești. Ostașul pământesc, fiind pregătit și prompt, este trimis în orice loc și nu se scuză din cauza soției și a copiilor. Cu atât mai mult ucenicul lui Hristos trebuie să se supună poruncilor Atotputernicului fără murmur. Ostașul pământesc merge la război împotriva dușmanului văzut; cu tine însă, nu încetează să se împotrivească zilnic dușmanul nevăzut.
Iisus Hristos nu avea nevoie de mântuirea Sa, noi eram şi suntem cei ce avem nevoie de mântuire. Deci, pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu, simţită de noi ca o credinţă arzătoare de mântuire, ni s-a arătat şi ni s-a dat ca model de viaţă persoana reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Într-o altă zi, pe când îmi făceam ascultarea pregătind mâncare pentru obşte, rosteam Rugăciunea cu gura: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Stareţul mă urmărea cu metania sa şi, văzându-mă că lucrez şi rostesc Rugăciunea cu gura, se bucura foarte mult.
“Vrăjmaşul a căzut din mândrie. Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceală, cruzimea, indiferență faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilelor şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demența completă. Acestea sunt semnele distinctive ale spiritualităţii demonice. Dar, câtă vreme nu se manifestă cu claritate, pentru mulţi oameni ele trec adeseori neobservate.
„Intră aici în biserică un om sugrumat de necazuri şi de împrejurări vitrege; tristețea îi înăbuşă sufletul; dar intrând aici, aude îndată pe profet zicând: Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce te turburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El. Mântuirea feței mele, Tu eşti, Dumnezeul meu (Psalmi 41, 6-7), capătă îndestulătoare mângâiere şi pleacă de aici cu toată tristețea alungată din sufletul lui. Un altul este strivit de cea mai neagră sărăcie şi se turbură văzând că altora le curge în valuri bogăția, că se mândresc şi sunt înconjurați de mare lux.
Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat si dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată si ne ajută.
Pentru unii ceea ce spune mai jos părintele Emilianos Simonopetritul poate să pară nebunie, după spusele Sf. Apostol Pavel la I Corinteni 1, 18: „Căci cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.”
Biserica Ortodoxă, odinioară singura Biserică a lui Hristos în lume, a ţinut de la început credinţa în Evanghelie, fără a ține seama de stânga sau de dreapta, şi fără a se sprijini pe alte credinţe, nici pe filosofiile păgâne şi nici pe ştiinţele naturale. Căci atunci când mergi cu un călăuzitor cu vedere bună şi înainte văzător, este de prisos şi caraghios să-i întrebi pe chiori şi pe orbi despre drum.