Atunci când înfăţişează învăţătura Bisericii, Sfinţii Părinţi” (dacă sunt Sfinţi Părinţi autentici, nu doar scriitori bisericeşti cu autoritate nesigură) „nu se contrazic unii pe alţii”, chiar dacă, pentru slaba noastră înţelegere, există aparent unele contradicţii între ei.
Numai raţionalismul academic ridică pe un Părinte împotriva altuia, consemnează „influenţa” unuia asupra altuia, îi împarte în „şcoli” şi „grupări” şi descoperă „contradicţii” între ei.
Vă rugăm să ne vorbiţi despre atitudinea ortodoxă faţă de religiile necreştine.
– Hristos a venit să lumineze omenirea. Există numeroase religii, în afara revelaţiei Sale, printre ai căror adepţi nu sunt doar practicanţi ai unui cult demonic, ci şi suflete sincere care încearcă să ajungă cu adevărat la Dumnezeu. Vreau să spun că, înainte ca oamenii să audă de Hristos, aceste religii, atât cât pot ele, au fost bune, dar ele nu pot duce la atingerea adevăratului ţel.
Într-una din ultimele predici pe care le-a ţinut, ieromonahul Serafim a spus simplu şi cu voce scăzută ceea ce spusese şi înainte de nenumărate ori: Fiţi buni unii cu alţii. Zâmbiţi şi fiţi veseli. Purtaţi-vă sarcinile unii altora de dragul lui Hristos. (…)
În aceste predici am văzut o inimă atât de caldă şi iubitoare cum nu cred că veţi întâlni undeva în această lume rece, respectiv o minte neîntinată şi pătrunzătoare care nu şi-a tras seva din această lume întunecată, ci din har. Nevoiţi-vă un pic mai mult, ne îndemna el. Purtaţi-vă crucile fără să cârtiţi.
O ciudată paralelă la teoria modernă a evoluţiei universale se poate vedea în vechea învăţătură păgână despre transmigrarea sufletelor (reîncarnare). Reacţia Sfinţilor Părinţi faţă de această idee, pe care au osândit-o cu toţii, arată cât de mult se preocupau de păstrarea rânduielilor zidirii şi neamestecării felurilor şi făpturilor sale. Sfântul Grigorie al Nyssei scrie:
„Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în fiinţe cu natură diferită, confundă proprietăţile naturii, amestecând şi încurcând lucrurile între ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt despărţite între ele de nici o ordine firească.
Creştinii ortodocşi trăiesc astăzi într-una din marile perioade decisive din istoria Bisericii lui Hristos.
Duşmanul mântuirii omului, diavolul, atacă pe toate fronturile şi se străduieşte din toate puterile să-i abată pe credincioşi de la calea mântuirii arătată de Biserică, încercând chiar, în ciuda profeţiei Mântuitorului (Mat. 16, 18), să cucerească însăşi Biserica, să convertească însăşi Trupul lui Hristos într-o organizaţie “ecumenică” care să se pregătească pentru venirea alesului său, Antihristul, marele conducător mondial al zilelor de pe urmă.
Trebuie să fim răstigniți la vedere, în ochii lumii, căci Împărăția lui Hristos nu este din această lume, și lumea nu o poate primi, nici măcar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singură clipă.
Lumea îl poate accepta doar pe Antihrist, acum sau în orice altă vreme. Nu-i de mirare, atunci, că este dificil să fii creștin – nu este dificil, este imposibil.
Libertatea i-a fost dată omului pentru a alege între adevăratul Dumnezeu și el însuși, între calea adevărată a îndumnezeirii, prin care sufletul se răstignește și se smerește în această viață pentru a învia și a fi slăvit în Dumnezeu și veșnicie, și falsa cale a auto-îndumnezeirii care promite slăvire în această viață, dar care sfârșește în întuneric.
Acestea sunt, în ultimă instanță, singurele două căi deschise libertății omului; iar pe ele s-au întemeiat și cele două Împărății, Împărăția lui Dumnezeu și împărăția omului, care în această viață, nu pot fi distinse decât de ochiul credinței, dar care în viața viitorare vor fi separate în Iad și Rai.
Noi, cei ce ne numim creştini, nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi. Căci a fi creştin înseamnă a te răstigni în aceste vremuri şi-n oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Trebuie să fim răstigniţi individual, mistic, căci răstignirea deplină este singura cale către Înviere.
Dacă vom învia cu Hristos, trebuie ca mai întâi să ne smerim împreună cu El – chiar până la umilinţa cea din urmă, cea de a fi devoraţi şi scuipaţi afară de lumea care nu ne înţelege. (…)
Nu este nici o exagerare să afirmăm că, din perspectiva unei vieți considerate normale acum 50 ani, viața de astăzi a devenit anormală. Valorile fundamentale și concepțiile asupra comportamentului au fost răsturnate.
Generațiile stricate de astăzi, care nu au cunoscut decât traiul ușor, nu au altă lege decât satisfacerea fericirii personale în momentul prezent. Părinții se supun capriciilor fiilor, care, ajunși la vârsta maturității, nu fac decât să schimbe jucăriile și jocurile copilăriei cu distracții pentru adulți.
Poate că cea mai mare datorie a noastră este aceea de a ne lumina pe noi înşine şi pe ceilalţi.
Trebuie să ne adâncim în credinţă – nu prin studierea canoanelor Sinoadelor Ecumenice şi a tipicului (deşi îşi au şi ele locul lor), ci prin cunoaşterea modului cum lucrează Dumnezeu în viaţa noastră; prin citirea Vieţilor de Drepţi din Vechiul şi Noul Testament (citim prea puţin Vechiul Testament – care e foarte instructiv), a Vieţilor de Sfinţi, a scrierilor Sfinţilor Părinţi despre viaţa practică şi duhovnicească, despre suferinţele creştinilor de astăzi şi din vremurile de pe urmă.
Într-una din ultimele predici pe care le-a ţinut, ieromonahul Serafim a spus simplu şi cu voce scăzută ceea ce spusese şi înainte de nenumărate ori:
Fiţi buni unii cu alţii. Zâmbiţi şi fiţi veseli. Purtaţi-vă sarcinile unii altora de dragul lui Hristos. (…)
„Ce este adevărul?” Această întrebare poate – şi trebuie – să fie încadrată într-o perspectivă cu totul diferită. Pilat cel sceptic a pus această întrebare, dar nu era sincer; în mod ironic pentru el, l-a întrebat chiar pe Adevărul Însuşi.
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6). „Veţi cunoaşte Adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32). Adevărul în acest sens, adevărul care dăruieşte viaţă şi libertate veşnice, nu poate fi ajuns prin mijloace omeneşti; el nu poate fi decât descoperit, revelat de Sus de către Cineva care are puterea de a o face.
Deşi părintele Serafim Rose avea o bogată viaţă lăuntrică, nu era cineva care să se descopere pe sine şi, fiindcă era deosebit de modest, din scrisorile lui nu putem obţine decât licăriri ale acesteia.
Întreaga poveste a vieţii sale duhovniceşti aşteaptă cercetări şi studii mai ample. Totuşi, putem deosebi în viziunea sa următoarele principii de bază:
Să ne ferim de ispita de a lua citate izolate de la Sfinţii Părinţi, scoase din context, spre a „dovedi” ceea ce dorim.
1. Căutăm adevărul. Trebuie să avem suficient respect pentru Cartea Facerii spre a recunoaşte că ea cuprinde adevărul, chiar dacă acel adevăr ne poate părea neobişnuit sau surprinzător. Dacă el pare să intre în contradicţie cu ceea ce credem a cunoaşte din ştiinţă, să ne aducem aminte că Dumnezeu este Autorul întregului adevăr, şi orice este adevăr curat în Scriptură nu poate să contrazică cu nimic ceea ce este adevăr curat în ştiinţă.
Pentru Pr. Serafim Rose un exemplu al acestui fenomen era cartea părintelui Alexander Schmemann, Introducere in teologia liturgică (1961) care cuprinde o critică academică a intregii substanţe a slujirii ortodoxe. Argumentele cărtii se păreau Părintelui Serafim mai curând protestante decât ortodoxe.
Abordarea subiectului de către Pr. Alexander încercă într-adevăr să urmeze liniile sus-pomenitei „mişcări liturgice” din protestantism şi romano-catolicism.
Parintele Ieromonah SERAPHIM ROSE (13 August, 1934 – 2 Septembrie, 1982)
*Death to the World este un fanzin american creştin ortodox, iniţiat în 1994 de nişte monahi (foşti punkeri) ai Mănăstirii Sfântului Gherman al Alaskăi din Platina, California, ca o modalitate de propovăduire către tinerii punk. Revista a avut un succes neaşteptat, atingând la un moment dat un tiraj de 50.000 de exemplare.
Răzvrătirea nihilistă este un război împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Adevărului; dar prea puţini nihilişti sunt conştienţi de acest lucru. Nihilismul teologic şi filosofic explicit este rezervat numai câtorva suflete singulare; pentru majoritatea celorlalţi, răzvrătirea nihilistă ia forma imediată a unui război împotriva autorităţii. Multe persoane a căror atitudine faţă de Dumnezeu şi faţă de Adevăr poate părea ambiguă îşi dezvăluie foarte clar nihilismul prin atitudinea lor faţă de „principiul blestemat şi fatal al autorităţii”, ca să folosim cuvintele lui Bakunin.