Noi, cei ce ne numim creştini, nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi. Căci a fi creştin înseamnă a te răstigni în aceste vremuri şi-n oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Trebuie să fim răstigniţi în parte, mistic, căci răstignirea deplină este singura cale către Înviere.
Oamenii care n-au auzit de Hristos nu au acces la adevăr?
Cei ce n-au auzit niciodată de Hristos? Este treaba lui Dumnezeu să-i judece. Nici în Vechiul Testament nu auziseră oamenii de Hristos, dar El a venit și le-a predicat în iad. Și Sfântul Ioan Botezătorul a ajuns înaintea lui Hristos în iad și, credem noi, a predicat că Hristos va veni acolo ca să-i elibereze pe toți cei care doreau să fie eliberați, care doreau să creadă în El.
Este evident pentru orice creştin ortodox care este conştient de ceea ce se întâmplă în jurul lui astăzi, că lumea se apropie de sfârşit. Semnele vremilor sunt atât de evidente încât s-ar putea spune că lumea se prăbuşeşte spre sfârşit.
„Atitudinea noastră, începând chiar de acum, trebuie să fie una cât se poate de realistă şi de normală. Şi anume, trebuie să fie adecvată împrejurărilor reale ale vieţii noastre, şi nu un produs al fanteziei şi evazionismului sau al refuzului de a face faţă realităţilor adeseori neplăcute ale lumii din jur. O Ortodoxie prea exaltată şi prea cu capul în nori este una de seră, incapabilă de a ne ajuta în viaţa noastră de zi cu zi – ca să nu mai vorbim de mântuirea celor din jurul nostru. Lumea noastră este crudă şi răneşte sufletele cu brutalitatea ei; trebuie să răspundem în primul rând cu o dragoste creştină realistă şi cu înţelegere, lăsând istorisirile despre isihasm şi despre formele înalte ale rugăciunii în seama celor capabili să le primească.
Conferinţa ţinută de ieromonahul Serafim Rose în anul 1982 în mânăstirea întemeiată de el la Platina.
In 1982, cam cu jumătate de an înainte de moartea sa, Părintele Serafim a vorbit din nou despre primejdia de a lăsa părerea noastră să-L umbrească pe Dumnezeu şi voia Sa pentru vieţile noastre.
Aici, în Occident, noi trăim într-un paradis la nebunilor, care oricând se poate pierde şi, foarte probabil, aşa se va şi întâmpla. Să începem dar să ne pregătim – nu făcând stocuri de alimente sau alte lucruri, aşa cum s-au apucat unii să facă în America, ci cu o pregătire lăuntrică de creştini ortodocşi…
„Să răsară pământul iarbă verde”. Şi într-o clipită de vreme, pământul, ca să păzească legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, începând cu odrăslirea, şi le-a adus îndată la desăvârşire. Fâneţele erau încărcate cu belşugul ierbii; câmpiile bine roditoare erau acoperite cu semănături care, prin mişcarea spicelor lor, dădeau imaginea valurilor mării. Orice fel de iarbă şi orice fel de verdeaţă, fie dintre păioase, fie dintre legume, umpleau atunci din belşug întreg pământul. […]
„Şi a pus Dumnezeu somn în Adam, şi a adormit; şi a luat o coastă dintru ale lui şi a plinit cu carne locul ei. Şi a făcut Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam femeie, şi a adus-o pre ea la Adam” (Facere II, 21-22).
Pasajul le este piatră de poticnire şi celor care doresc să impună concepţia evoluţionistă asupra obârşiei vieţii şi omului. Conform acestei concepţii, omul ‒ cel puţin în privinţa trupului ‒ descinde din animalele inferioare; deci „tatăl” primului om trebuie să fi fost o fiinţă neomenească, strâns înrudită cu maimuţele superioare. Temeiul acestei concepţii evoluţioniste este acela că omul şi orice altă vieţuitoare s-au dezvoltat din organisme mai primitive, prin legi naturale cunoscute acum (sau presupuse) de către ştiinţă; a accepta evoluţia primului bărbat din animalele inferioare, iar apoi a-i face rost de o soţie prin minunea luării uneia dintre coastele sale ‒ iată un lucru pe care, cu siguranţă, nici un evoluţionist nu l-ar putea accepta.
Cu un an în urmă sau cam atunci, am avut o lungă discuţie cu un tânăr american în timpul unei călătorii cu trenul. M-a întâlnit aparent, din întâmplare (fireşte, nu există întâmplare în viaţă) şi mi-a spus că învăţa rusă. Era un om care căuta să cunoască realitatea religioasă şi fusese pe la toate aşa-numitele grupuri creştine, dar peste tot nu găsise decât ipocrizie şi escrocherie şi fusese pe punctul de a renunţa cu totul la orice fel de religie. Dar apoi a aflat că în Rusia oamenii suferă pentru credinţa lor.
Părinte Serafim, după izgonirea lui Adam din Rai, cum era starea de despărţire?
Adam a fost izgonit din Rai, dar se spune că stătea şi privea la el. Era încă vizibil, şi chiar Cain putea încă să vadă Raiul. Unul dintre Părinţi spune că, probabil, până la Potop oamenii puteau încă să vadă Raiul. Nu puteau intra în el, fiindcă erau doi îngeri care îl păzeau, dar ştim că erau oarecum mai aproape, fiindcă Dumnezeu vorbea necontenit cu Patriarhii.
“Creştinul trebuie să fie diferit de lume, deasupra lumii nefireşti, anormale, de astăzi, şi acesta trebuie să fie unul din lucrurile fundamentale pe care să le ştie ca o componentă a educaţiei sale creştine. Altminteri nu are nici un sens să ne numim creştini – cu atât mai puţin creştini ortodocşi.
Abordarea greşită ce se află la extrema opusă este una care ar putea fi numită falsă spiritualitate.
“Avem un prieten în Muntele Athos care urmăreşte de mulţi ani situaţia din mănăstirile greceşti. Se duce în locuri unde, de pildă, cineva a devenit un “gheronda” faimos, cu numeroşi ucenici. Observându-i pe aceşti “stareţi”, el a ajuns la concluzia că adesea oamenii de acolo îşi închipuie şi zămislesc fantezii, ca şi oricare alţii. Au anumite păreri despre cineva, pe care le răspândesc pretutindeni, în jurul acestuia, transformându-l dintr-odată într-un „bătrân sfânt”, cu o mulţime care se strânge împrejurul lui. În realitate, nu există nici o pricină pentru acest fapt – sunt multe persoane sfinte cărora nimeni nu le dă vreo atenţie.
Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa… Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri… (Evrei 13, 7-9)
Crescând în creştinismul ortodox până când credința devenise însăşi substanța întregii sale ființe, Părintele Serafim îi sfătuia pe oameni să nu caute să-şi afirme Ortodoxia „călcând în picioare” pe alții. Iată ce îi scria unui catehumen ortodox:
Întrucât te pregăteşti pentru Botez, îngăduie-mi să-țin câteva sfaturi:
Părintele Serafim observa cât de ușor ne luăm după „înțelepciunea lumească” atunci când ne lăsăm prinși de idei mărețe: „Este la modă acum să înveți despre Rugăciunea lui Iisus, să citești Filocalia, să mergi înapoi la Părinți. Dar nici acestea nu ne vor mântui – sunt lucruri care țin de cele exterioare.
Ele pot fi de folos, dacă sunt folosite cum se cuvine, dar dacă devin o patimă, cel dintâi lucru după care tânjeşti, atunci devin exterioare şi nu duc la Hristos, ci la Antihrist”.
Deodată, arătând către splendoarea munţilor şi a pădurilor din jurul nostru, spuse: „Vezi toată această frumuseţe?
Şi acei munţi de acolo – au fost aici de atât de mult vreme… şi se pare că vor fi aici pentru totdeauna, nu-i aşa? Dar nu este adevărat. Chiar acei munţi vor trece într-o zi”. Era clar ce voia să spună: de ce să te enervezi de la o problemă trecătoare, de la o maşină împotmolită, care până la urmă va fi urnită, când chiar aceşti munţi impunători se vor duce într-o zi? A fost primul din numeroasele momente când liniştea inimii părintelui Serafim se revărsa şi către mine.